Mamica, Mama, Batrana si Ea – oricum o numesti!

Imi tuseste copila din toti plamanii aia sanatosi, imi tuseste in noapte, noaptea aia nedormita, imi trezeste toate simtamintele, alea de veacuri, alea pe care nici nu stiam ca le am, alea de mama, alea de mama care se trece, se ingrijoreaza, plange si nu se da batuta si e acolo…

Sunt nopti in care nu dormim, noi mamici, nu dormim de grija, de drag, de bine, de rau, de durere si de neputinta…

Noi nu dormim de multe lucruri, de teama, de neputinta, si alteori de bine…si-am vrea sa nu dormim pentru ca am merge la cate-o petrecere terminata in zori, dar petrecerea ni se termina uneori in ruga si-n teama… in teama ca apropiatii ne vor fi rau, sau ca acesti copii ai nosti’ ni se vor fi prapadit fara noi… si dreptate avem.

De cate ori nu ne-am temut pentru cei dragi si mai presus pentru copiii nostri..Teama asta o avem in felul nostru, fel pe care in sufletul adanc nu ni-l intelege nimeni (sau cel putin asa credem noi, mamici).

20180902_142924

Iti poate fi alaturi mama, tata, frate, sora, sot, seaman, insa momentul in care nu ti-e alaturi pitica/ul ti-e greu, si-atunci nu gasesti sprijin, si te sperii, si-ti vine sa strigi si sa te vaiti, dar uite, te ridici si faci un ceai, si strigi la mama!

Si mai faci o-mbratisare, un sarut pe fruntea plecata de boala si de greu, si-apoi pe fruntea aia dulce razvratita ca nu merge a soala in “saptamana altfel”, si incerci… fara prea multi pasi repezi ca iti creste pruncul.. si nu stii sa fii fara mamica ta. Atunci cand devii..

Imi amintesc cu greu si drag de mama  – atunci cand incerc sa am grija de fata mea, ca ma napadesc lacrimi, si-un dor desi mi-e la 500m distanta – nu era altfel cand era la 15000m distanta, dar stiu ca ma inflorea cand ma lua in brate si-mi spunea ca va fi bine, minune, pentru ca nu am fost crescuta cu multe imbratisari.

Imi amintesc de tata care primavara imi aducea ghiocei, zambile si apoi iasomie – obicei pe care il are si-n ziua de azi, si-i multumesc.

Mama nu m-a oblojit prea mult de mititica – poate de asta dorinta de a-mi obloji prunca, insa mi-a fost stalp si bunastare cand am fost eu cel mai jos. Si pentru asta stiu ca mamica mi-e frumoasa, dulce, rasarit, lumina si bine. Vine vremea sa ne-ntalnim la jumatatea drumului de mamicitie, acela de a-mi iubi mama si copila deopotriva, acela de a multumi si de a oferi mai departe ce am fost invatata.

Nu suntem altceva decat invatatura lor.

Mama, iti multumesc pentru noptile nedormite oferite mie, acelea in care m-ai adormit, mi-ai citit povesti, m-ai sfatuit, si m-ai facut om mare. Acum iti cresc si iti ingrijesc nepoata asa cum stiu mai bine, cum m-ai invatat, sa-mi mai fii, sa ma mai intrebi, sa-mi mai pui intrebari si sa ma mai educi, ca simt eu ca inca nu stiu sa fiu fara sfatul tau – cum zice cantecul “legea tainica a firii, nu pleca fara sa-mi lasi zacamintele iubirii, mama suflet urias”!

Multumiti-i mamei pentru ce sunteti azi, pentru cum va cresteti copilasii, si ganditi-va ca atunci cand va este greu, mamei poate i-a fost de zeci de ori mai greu si iata ce mari si falnici v-a facut!

Plecati-va fruntea si bucurati-va ca va aveti, iar celor care nu, bucurati-va ca o puteti purta  in suflet, e mare lucru!

La borsu’ lu maica’ta

Eram mica si ma lasau ai mei la tara, era vara si mereu fan, iarba proaspat cosita, Sailor Moon, Sunset Beach, ploaie, soare dogoritor, o plimbare cu caruta, de-adus vaca de la card, umblat descult prin noroi dupa ploaie, roua dimineata si rasul ceaunului dupa laptele fiert seara.

Lidia nu s-a bucurat de toate astea, una ca o “doare burta” cand mergem la tara, si doua, ca nu are ce face acolo ( a se citi nu este internet, televiziune, prieteni multi ). Nevoi pe care i le-am intuit dupa multa vreme, altfel am crezut-o pe-asta cu burta multa vreme.

Varsta ei o aveam cand ma lasau ai mei uitata (credeam eu) cate-o luna, sau doua, sau o vacanta de vara – sau asa mi se parea mie si o saptamana.

As’ mica a mea e destul de directa, timida si plina de surprize – te lasa cateodata sa crezi ca e in regula ce ii sugerezi, dar ea face tot cum stie si cateodata stie mai bine, ca deh,, ma’sa o invata ca nu o poate cunoaste cineva mai bine.

Degeaba incerc eu sa-i povestesc de copilaria mea aia faina din fata blocului cu bicicleta si lepra, cu castel si sotron, cu scoala grea si urata si cartofi prajiti si borsuri acasa. Pffff…

Acasa la noi conta foarte mult mancarea, era (ca si-acum, tot acasa la noi) un fel de light motiv al existentei – impus frumos de taticu. Veneam obosita  de la scoala sau de-afara, sau suparata de la vreo olimpiada sau ingandurata ca m-a condus Valentin acasa ( cel mai obraznic baiat din clasa) – exista solutia. Hai sa mananci ceva, ca-ti trece. Si cumva trecea. Dar nu cu bors ( ciorba – pentru astia mai nemoldoveni – daca o fi existand cuvantul, hehe), cred ca mai mult cu bucuria insuflata de-ai mei.

Mergeam la bunica la tara si daca seara incropea un scrob mare cu jumari si-o mamaliguta de pomina, era cel mai fain moment al nostru (ca eram multi verisori adunati) dupa o zi de alergat, cautat broaste si scaldat in bulboana.

la tara

Sambata, Ileana ( ca asa ii zic bunica’mii si-acum), facea bors. Fir’ar el de bors cu taitei de casa, cu carne de gaina sanatoasa, cu grasime galbena deasupra…bun, da stii cum? De-ai manca cu doua linguri acum – dupa 30. Ca atunci era..” da’ nu mananc, are patrunjel si nici nu am ce mesteca, bre!”

Ma-ntreb daca vreodata Lidia isi va aminti de-o mancare pe care i-o fac si o iubeste, sau macar isi va aminti de-o mancare sa nu-i placa, dar cu drag..Ca borsul, de oricare, sigur nu-i place. O mai surprind la pranz cand vine de la scoala, si ma ghiceste inca din prag 🙂

Ce n-am da, dupa drumuri strabatute pe carari, uneori alese cu pretul dorului de casa, sa ne-ntoarcem la borsul mamei? Am da multe, am merge inca pe-atat, am alege inca o data, numa sa ne mai faca mama un bors si sa ne cheme la masa.

Iti spun eu, ca la borsu’ lu maica’ta, nu te-ntorci la nimic pe lumea asta… Sa-ti fie acolo.. si ea, si borsul, dar mai mult ea. Sau orice alt colt de fericire de-acasa.

Mama do(a)r ne este

(dati-i un play mai jos si cititi)

Am citit recent un studiu care spune ca ne alegem parintii. Nu sunt sigura ca e un studiu, este mai mult o zicere psihologica. Spun ei (n.r. psihologii) ca toti oamenii au un scop pe lume. Mai cu seama copiii in viata parintilor. Spun asta si cartile sfinte.

Noi fetele, cand devenim mame, ne apropiem tare de mamele noastre (bine, atat cat ne permite sufletul, mintea, educatia si imbratisarile din copilarie).

IMG_3267.JPG

Discutam cu mamele vrute si nevrute, ca la maturitate. Abia am asteptat sa crestem sa putem avea  viata in propriile maini si sa luam decizii importante. Ne grabim sa fim mari, sa muncim mult, sa ne realizam, sa plecam “din cuib”, sa intalnim oameni noi pentru ca nu ne mai ajung parintii. Si-apoi ajungem intr-un punct cand  am vrea sa dam timpul inapoi macar vreo douazeci de ani, cateodata doar ca sa ne mai stranga mama in brate, sau sa nu ne mai spuna sa stam sa taiem frunze la caini – cine nu stie vorba, s-o caute. Doar sa punem capul in poala ei sa-i spunem mama, nu mai pot!

Am cateva prietene a caror relatie cu mama lor este si a fost atat de frumoasa, stransa, de neegalat, incat m-au facut invidioasa inca de mica. Pe parcurs am inteles, m-am resemnat, si doar am iubit-o un strop mai mult pe mama.

Azi, intr-o drumetie pe zapada, am aflat de la ea doruri din copilarie, ce inseamna calinele si cate a mancat, am aflat (mare mister al copilariei si adolescentei mele) de ce ii place atat de mult muzica populara romaneasca. Mamica, de fiecare data cand are ocazia, asculta muzica populara. Mereu m-am intrebat de ce, mai ales ca nu este un om al jocului, muzicii si petrecerii.

Cand era in scoala, mama era prezenta la orice serbare, cantare, adunare, ba chiar profesorii incheiau ora cu 10 minute mai devreme ca sa o auda pe MAMA CANTAND.

Am treizeci si doi de ani de mama mea, si pana astazi nu am stiut vreodata ca ii placea sa cante si ca aparent, ar avea o voce extraordinara. Nu-mi pot da cu parerea, pentru ca nu mi-a cantat niciodata.

Altceva vreau sa va spun. Am intalnit oameni care isi iubesc enorm mamele, cum este si normal, am intalnit si oameni carora mamele le-au ramas in urma, am intalnit oameni carora mamele le-au ramas mici, sau nu le-au mai ramas deloc. Oricum am fi crescut, am sezut in bratele si gandurile mamelor mereu. Si-o sa poposim in ele dincolo de vecie, pentru ca asa ne duc ele in suflet, cateodata fara sa ne arate – cateodata aratandu-ne prea mult.

Mie mi-ar fi placut sa o cunosc pe mama asa cum imi cunosc cea mai buna prietena, dar nu am reusit. Celor care va strageti inca mamele in brate va spun sa le mangaiati mai des, celor care ati mangaiat si-ati mai vrea dar nu mai puteti, va spun ca acum va mangaie ele – intr-un vis, in gand, in manutele copiilor vostri.

Iar mamelor, le spun atat. N-o sa existe iubire mai mare decat cea a copiilor. A celor care v-au supt sanul si v-au secat de puteri noptile. Lasati-i sa stie cat le sunteti si cat va sunt! Pentru ca viata ne este una aici si e bine sa ne-o bucuram.

 

Cine esti si ce le esti

M-am intrebat mereu ce le sunt oamenilor dragi… Cine le sunt, mai exact.

Desi doar am banuit, mereu m-am intrebat cine si cum a spus, a simtit sau a intrebat despre mine. Sa nu-mi spuneti ca n-ati facut la fel, ca nu va cred o iota.

Stiti oamenii  carora le datorati o felie de paine cu unt dimineata, o imbratisare cand vin de la munca si o vorba buna seara? Despre ei vorbesc. V-ati intrebat vreodata cum si de ce va iubesc, sau va tin acolo…langa, in suflet, pe langa inima?

Eu am descoperit asa: oamenii ne tin langa sufletul lor pentru varii motive – le e drag sa socializeze cu noi, le e greu sa ne inteleaga (sistemul oglinda, deci le e greu sa se inteleaga), le e bine langa noi (simt ca gasesc o alinare in vorbele spuse in urma experientelor noastre), le e foarte inconfortabil cu noi (nu le place ca alti oameni ne apreciaza mai mult si aunci isi pun un semn de intrebare), le este drag sa ii ascultam (stim sa empatizam cu nevoile lor, le este bine in culcusul cald), nu stim sa le raspundem nevoilor ( se infurie si se agita pe langa noi).

Oricare ar fi motivul pentru care mai suntem inca pe langa unii oameni – amici, prieteni, cunostinte, parteneri, familie ( si mai rau – alesi), trebuie sa stim ca edificarea noastra sta in constientizarea celuilalt asupra propriei persoane. Oricat am incerca sa parem sau sa ne dam buni in fata lor, nu suntem decat reflexia persoanelor dragi in ceea ce incercam sa aplicam pe noi. Si nu intotdeauna reusim, uneori suntem doar trecatori si nu putem decat ajuta la formarea unor simtaminte care in minte se vor intoarce, candva, undeva.

Ni se spune adesea, tu  esti bun, esti binevoitor, esti drag mai multor persoane, esti altfel. Bullshit. Ce primim este: te invidiez pentru ca poti mai mult decat mine, te iubeste mai multa lume, te imbraci altfel si lumea te priveste diferit.

Hai sa spunem lucrurilor pe nume: ne ajutam pentru ca asa alegem. Ne spunem lucruri bune pentru ca le asteptam inapoi. Ati face ceva fara sa fiti rasplatiti? Ia mai ganditi-va!

Eu zic asa, hai sa ne iertam mai mult, pe noi insine, pe noi reciproc si apoi sa discutam, in intalniri, la munca, in pauza de pranz.

Pentru ca putem si pentru ca vrem!

Azi ma iert… si pentru mamaliga cu branza de aseara, si pentru cuvintele vorbiten-n van de colegu’ 🙂

Zi faina sa avem !

Casa din suflet in suflet

Acum mai bine de patru luni, era prin iulie asa, am pasit intr-o casa cu amintiri ale unei familii  din Liteni – Bucovina. Un sat cu radacini adanci in istorie, amplasat pe malul stang al Somuzului Mare (la granita dintre Bucovina si Regat).

Aproape de centrul satului exista o bisericuta somptuasa, palita de timp, verde smarald, marginita de brazi inalti, datand de la 1873. Tot cam de pe atunci dateaza si casa despre care scriu, aflata chiar in spatele bisericii. Cu cerdac mare bucovinean, inalta cat sa fie clasata a doua gospodarie frumoasa in sat, cu motive langa geamurile de la lucarna, casa cu mai bine de o suta de ani de radacini a adapostit o familie cu sapte copii. Familie muncitoare, nobila in istoric, cu indeletniciri primare, din care au ridicat o casa cat un palat. Palatul lor, al bunicilor sfinti – cei care isi primeau umil copiii satului cu colinda, cei care isi pasteau oile in pasuni bogate, isi spalau canepa la rau si apoi o treceau prin melita, isi adunau copiii si nepotii la gura sobei cu placinte in iernile cu nea multa.

apus

Dupa ce omul si-a instalat atelierul, vrand sa-si descopere franturi din copilarie, a cautat in podul casei, in podul surii, in curte, si a gasit… A gasit acolo bucatele de suflet: ale bunicului cu voce frumoasa -care a slujit  biserica atat cat a putut de bine si si-a purtat straiele cu demnitate, ale bunicii cochete care si-a purtat copiii pe brate, ale unchilor care au crescut frumos in gospodaria laudata in sat, si bucatele din sufletul lui – asa cum le-a putut duce mai departe in sange.

cio

A gasit ulcele din ceramica neagra (care s-au facut la Marginea inca de la 1500) in care s-o tot fi prins chisleag bun langa soba, calendar ortodox din 1987 care a fost prins cu pioneze pe cine stie ce perete , schite scrise in caiete cu foi ingalbenite de timp, valize de lemn cu care se mergea la razboi (si armata, ulterior), un radio vechi dinainte sa se fi nascut, haine care cine stie cand si cui au tinut de cald si bine – port vechi si nobil, vederi si scrisori de la Paris, dovada ca prieteniile se tineau si pe cale scrisa la cate o luna.

radio

Munca de acum la o astfel de casa cu poveste este multa, oamenii satului daruiesc cu drag si bunevointa un “Doamne-ajuta” cand trec pe drum, mainile iti obosesc de treaba, dar sufletul ti se inalta din dorinta de a reface, cum spun toti satenii, gospodaria de altadata.

el

Daca sufletele oamenilor care au construit or fi fost ca insasi infatisarea casei, atunci erau mari si blande, primitoare si darze, calduroase si inalte. Sufletul omului care incearca sa o insufleteasca acum le seamana. Lor, Bunicilor care au avut grija de verdeata din curte, de animalele ingrijite, de caldura din casa, de demnitatea din sat.

Povestile dintr-o casa batraneasca sunt nenumarate, pacat ca unele raman nespuse, ca intarzie in veacuri, ca stranepotii cresc fara a li se spune cate in bolta instelata despre ce o fi fost candva in imprejmuirea cate unui gard cazut. Povestile unei case de demult iti fac sufletul sa vibreze si te indeamna sa-ti privesti cerul dimineata, cerul tau, din ograda ta – ramasa de la bunici.

 

 

De Joia Mare sau de Marele Joy

Azi miroase a oua fierte, nuci, cacao si vanilie. Miroase a rosu si-a piatra de pe drumul din satul bunica’mii. A verde si soare si-a lumanare de la cimitire-n floare. Ma inchipui stand pe deal, pe iarba oleaca umeda mirosind a crud si a primavara aburinda. Spun ca ma inchipui pentru ca azi traiesc joia din amintiri. Poate nu doar azi, poate nu doar eu.

Mamica, de ce nu mi-ai spus ca orasele mari au sa-ti ia bucuria lucrurilor mici? Aia cu adevarat importanta, aia de suflet fain, linistit?

Aici miroase a cafea, ploaie, asfalt si-a hartie de ziar. Azi, in joia ta mare. Ca a lor a fost, sau urmeaza sa fie, depinde de an. Ti se da un ziar la intrarea in metrou sa ai ce citi o ora pana ajungi la munca de 10 ore. Si nu te plangi, mama, calatoresti dimineata si seara cate cel putin o ora pentru ca-ti place sa faci bani, sa-ti permiti sa-ti platesti drumul pan’ la bucatica ta de iarba.

iarba verde

Pleci la scoala  de la cam…18 ani ?!   si te mai intorci doar in vacanta (cate-o saptamana – doua). Si ai plati oricat sa poti sta mai mult, dar nu te lasa societatea, corporatia, gura lumii si constiinta ta de cetatean cu telefon.

Si nu te plangi, ca stii din citatele motivationale de pe Facebook ca  nu emani energia care trebuie, care LE trebuie ..altora. Englezul spune ca nu e bine sa “moan” (bombanesti, comentezi, te plangi) – si nu o faci pentru ca tu ai avut un scop cand ai ales sa pleci sa-ti “faci un rost” . Ce te faci cand scopul pentru care ai plecat s-a pierdut? Ce te faci, mama, cand realizezi ca orasul mare nu e pentru tine, pentru copilul tau, pentru sufletul tau care tanjeste doar dupa un miros de dupa ploaie, ca ala de acasa ? Cum sa-i spun copilei mele ca am trait si muncit in buricul marei Metropole si nu mi-a placut? Ca nu o sa ma creada. Poate doar sa-si aminteasca pe la 30-40 ce-i spun acum,  cand o sa simta pe pielea ei. Mie nu mi-a zis nimeni ca nu voi mai avea timp de mine sau de cei dragi, ca distantele sunt atat de mari incat as trece prin trei orase in tara mea, nu mi-a spus nimeni cum se gestioneaza atacul de panica in metrou, nu mi-a spus nimeni ca voi rata momente importante in viata mea si-a celor dragi pentru ca nu-ti poti lua concediu, nu mi-a spus nimeni sa plec sau sa stau sau sa nu ma bucur de ce pot.

Ne  plac aglomeratia, parfumul fin, cafeaua tare, orele lungi de munca, lipsa celor dragi, feedback-ul angajatorului si vacantele pe care ni le permitem – daca nu ne placeau, stateam acasa intr-un hamac atarnat intre doi copaci, cu copilul intr-o mana si o carte in cealalta.

Ne place sa traim aici doar ca sa asteptam sambata sau vreun bank holiday sa dam fuga la mall, in parc sau la magazinul romanesc din colt. Oh, magazinul romanesc din strainatate, alta poveste, de spus intr-o joi.

Ne e teama ca acasa nu stim ce sa facem cu timpul care nu zboara ca aici, ne e si mai teama ca nu stim ce sa facem cu noi cand ne oprim.

Dar, mama, tare-i fain sa te bucuri de soare si o placinta de Pastele tau acasa. De miros si voie buna acasa. De liniste si timp acasa. De denia bisericii – in care nici macar nu crezi – acasa.

Ni se scutura viata de frunze

Am aflat despre moartea unui om fain, azi.

Sunt oameni de-aia tineri si faini, cu proiecte multe si indraznete, oameni despre care nu ti-ai inchipui ca si-ar da ultima suflare pur si simplu. Ca nu li s-a luat, dar ii ia acolo sus.
Octombrie e o luna asa faina ca mi-am nascut puica si ca m-a bucurat cu totul, si-apoi e o luna gri si de neputinta pentru ca mi-am pierdut oameni dragi, de tot.

Anul asta am pierdut un om cu care m-am vazut imbatranind. Omul cu care in vis mi-am construit o familie faina si-o lume in care nu patrundea nimic din toata aglomeratia raului din lumea asta mare. Omul cu care am visat la un cerdac cu barne si la o bucatarie cu lalele.

Si l-am pierdut de tot pentru ca a ales, nu pentru ca nu am mai putut alege. Si asta doare mai tare decat pierderea aia acoperita cu pamant. Ca la aia nu te razvratesti, si nu cartesti decizii. Cui sa te plangi, sau cui se plang frunzele cand se desprind de copac? Cui ii impartasesti visele impreuna cand nu le intelege decat omul care te-a umbrit? Cui ii spui cat te mai doare iar si iar cand stii ca toata durerea ta nu e de impartasit?

Nimanui, sau oamenilor alora care ti-au ramas in umbra, in umbra ta de durere, alora care te stiu de mic si care te iubesc cu toate durerile rostite. Frunzelor care se pierd doar ca sa mai faca un bine pamantului reavan.

Oamenilor care pleaca din viata noastra pentru ca aleg, nu le putem dori decat mult mai bine pe calea lor  inainte, aia plina de soare si frumos in umbra careia nu se mai desprind frunze toamna, in umbra careia ramanem noi.

Omului cu care am alergat pe multe plaje si-am stat langa focuri noaptea, omului care mi-a aratat ce e bunatatea si rautatea suprema de-o potriva, omului care a decis sa-si duca viata pe alta carare ii doresc sa aiba doar soare. Sa-nteleaga linistea si sa nu vrea mai mult. Si sa uite usor…

Azi e octombrie ala pe care trebuie sa-l sarbatoresc, puica mea face 10 ani rotunzi, pe 10.

 

Cu sfarsitul ne incepem

A fost soare azi, frumos, la Falticeni. Doar ca ciorapeii ei albi si camasa pe sub uniforma nu mai faceau pace cu soarele.

poz

A fost sfarsit de an, de clasa a treia. A fost bucurie cu diploma si cu gust de pizza. Au iesit la terasa dupa premiere. Are 10 ani fara 4 luni. A fost mandra tare si eu mai mult ca ea. Mi-a umplut dimineata de bucurie cu gandurile ei despre inghetata. Astepta doar sa mearga acasa sa se descalte si sa devoreze prima inghetata din vacanta.

Am intrebat-o cum a fost, a raspuns de-odata : ” Credeam ca nu mai terminam clasa a treia. Dar am terminat bine, mami!”

Apoi m-am vazut iar la 18 ai ei, cand termina-se-va a doispea’. Si zambeam printre lacrimi. Incepe vacanta mare, aia faina in care te bucuri de toata vara si faci teme abia in septembrie. Incepe alta etapa si pe mine ma sperie cealalta etapa din viata mea. Aia in care Lidia imi va fi mare si eu ma voi mici. Aia in care imi vor lipsi si anii astia mici, toti, adunati.

Anii pe care ii apreciezi tarziu, ca te-ai grabit sa faci, sa implinesti, sa ceva.. Ani pe care nu ti-i amintesti decat albit, cu zambet pe gura si cu lacrima la ochi. Cu amintirea ei mancand inghetata pe fuga, cu picioarele calde, in ciorapeii albi.

Imi va lipsi ea ca si-acu, doar ca va fi ea cea plecata, ma voi fi lipsit de mine doar sa nu se intample, dar nu te poti, decat atunci cand te sfarsesti…de durere, ca sa te incepi iar, pentru ca se mai intoarce acasa. Si te incepi cu fiecare sfarsit. Pana nu mai ai nimic de terminat.

 

 

Mai mult imi ramane mare

Oare mai stii mai mama cand sufeream eu cu tine in burtica, cu tot? Cand imi era cu neputinta sa realizez ca planurile pentru mine sunt altele si ca urma sa am parte de ceva mai mult

Sa stii ca nu mereu intelegi de ce  nu-ti mai dai seama de diferenta dintre suparare si suferinta, sa nu mai distingi iubirea de prietenia absoluta. La fel cum ceilalti ajung sa nu inteleaga nici ce vorbesti, daramite ce mai simti.

Mi-ai scris pe o felicitare de 8 Martie, fix acum, la 9 ani, ca daca vreodata ma simt singura, tu imi esti alaturi orice-ar fi. M-am intrebat de ce ai scris asta si cum te simti atat de singura incat stii si despre mine. Doua luni dupa mi-am gasit raspunsul. Imi esti mereu, cu totul, cu tipete si jale, cu bucurii si rasete, cu maci in par si nisip pe degete dar si cu juliturile din genunchi. Acum am inteles. Stiu exact ca nu ai scris asta intamplator, la fel cum nu mi-ai fost intamplatoare.

Doar ca mai multul nu-mi vine. Imi e mai mare si nu stiu sa-l gestionez.

Daca as putea inventa o poveste dupa care sa merg pe drumul cel bun fara sa mai cad sa ma ranesc ar fi minunat, dar cum ai spus tu, ar fi alta poveste cu totul – nu aceeasi cu idei noi. In povestile tale mereu se intampla numai bun. Tot bunul.

Mai mare imi ramane gandul in minte cand as vrea sa-l las in urma, dar mami, dupa ce cazi si te lovesti, ai mai mare grija de tine.

 

Cum imi e si eu nu mi-s

Asta vara calatoream linistiti pe coasta de sud a Angliei, ca deh, ne place mirosul de iarba proaspat cosita. Ne-am oprit intr-un satuc, pe marginea unui sant si-am tras aer adanc in piept, un aer cald de fan si lemn ars, de flori si apus. M-a dus gandul, tot, la mine cand eram mica, apoi la bunicii ingropati, apoi la dulcele rasului ceaunului de mamaliga, apoi la Lidia, apoi gandul mi s-a asternut in ochi si-a inceput sa-mi curga pe obraz. Ud si sarat, asa cum stie el.

Am dus-o pe ea in suflet pana in urmatorul sat englezesc, ca din povesti, si-o aveam aievea pe iarba.

Cat a fost la mine am dus-o la mare, pe coclauri, i-a placut mult, vine iara vara (aia culmea cu multe ploi, aici), si-o sa vina iar. Abia astept sa-i vad parul (lung acum) fluturandu-i pe scara avionului in aeroportul din nordul Londrei.

Astazi a avut o criza de nervi in fata maica’mii, ca deh, nu o lasa afara cand vrea ea. Daca am fi niste mici gladiatori in copilarie, eu zic ca am sari fara discernamant la gatul dusmanului (parinti, bunici, dascali,astia adultii).

Astazi am avut o criza de mine, asa ca de prag trecut de 30, si mi-au intrat in suflet cateva simtiri pe care nu le-am mai avut.

Azi as fi vrut sa-mi cunosc copila asa cum se cunoaste ea, as fi frut sa-i inteleg nelinistile si greutatea gandului ca nu se intalneste cu prietenele afara. Azi mi-am dat seama ca m-am pierdut de atatea ori in plansul dusului afara, incat as fi facut orice sa intorc timpul sa stiu ca sunt atatea alte lucruri de facut in loc.

Azi mi-a fost copila trista, si eu, cu totul.

Fiecare din motive diferite, dar supararea mare e aceeasi.

Iti amintesti, Lidie, cat radem noi cand ne vopsim unghiile cum alegi tu? Stii cat ne suparam cand mancam prostii si apoi ne pare rau? Stii cat ne place harbuzul, tie inca din burtica? Stii cat ne veselim cand facem baie cu spuma si cu Claudine din Monster High? Stii cat mi-as dori sa-mi fii mare si sa stam la sfat, seara dupa ploaie..?

IMG_1878

Mi-ai fi prietena aia care-mi stie toate bunele,ca relele le arat usor, mi-ai fi omul care stie ce alergie imi face salata de vinete dar mi-ai da sa gust stiind cat imi place, ai fi femeia cu care as bea o cafea buna intr-o mansarda plina de carti, cu care as calatori, de mana, o lume intreaga, prietena pe care as imbratisa-o cand imi lipsesc toate prietenele astea plecate in lume, mi-ai fura parfumul, ti-as fura din haine, mi-ai pieptana parul ca-ti place iar eu te-as lasa sa te balacesti cat vrei in mare.

Imi esti omul mic pe care-l ador, care aduna in palme tot binele meu, care-mi unge simtul pana-n suflet.

O sa-mi stii fiecare simtire iar eu o sa plang cand o sa pleci, o sa ma mangai pe par cu liniste iar eu o sa-mi fi dorit sa te mangai mai mult pe spate cand adormi, o sa-mi aduci flori cand o sa ma vizitezi iar eu o sa-ti pregatesc prajituri. O sa-mi obervi ridurile cand o sa ma cauti si-o sa-ti sarut tamplele in somn.

Azi as fi vrut sa ma fi nascut mai curajoasa, sau macar sa ma fi dezvoltat in vreo neinfricata. Dar nu-i tarziu, ca de aia-mi esti, sa ma inveti sa fiu.