Cine esti si ce le esti

M-am intrebat mereu ce le sunt oamenilor dragi… Cine le sunt, mai exact.

Desi doar am banuit, mereu m-am intrebat cine si cum a spus, a simtit sau a intrebat despre mine. Sa nu-mi spuneti ca n-ati facut la fel, ca nu va cred o iota.

Stiti oamenii  carora le datorati o felie de paine cu unt dimineata, o imbratisare cand vin de la munca si o vorba buna seara? Despre ei vorbesc. V-ati intrebat vreodata cum si de ce va iubesc, sau va tin acolo…langa, in suflet, pe langa inima?

Eu am descoperit asa: oamenii ne tin langa sufletul lor pentru varii motive – le e drag sa socializeze cu noi, le e greu sa ne inteleaga (sistemul oglinda, deci le e greu sa se inteleaga), le e bine langa noi (simt ca gasesc o alinare in vorbele spuse in urma experientelor noastre), le e foarte inconfortabil cu noi (nu le place ca alti oameni ne apreciaza mai mult si aunci isi pun un semn de intrebare), le este drag sa ii ascultam (stim sa empatizam cu nevoile lor, le este bine in culcusul cald), nu stim sa le raspundem nevoilor ( se infurie si se agita pe langa noi).

Oricare ar fi motivul pentru care mai suntem inca pe langa unii oameni – amici, prieteni, cunostinte, parteneri, familie ( si mai rau – alesi), trebuie sa stim ca edificarea noastra sta in constientizarea celuilalt asupra propriei persoane. Oricat am incerca sa parem sau sa ne dam buni in fata lor, nu suntem decat reflexia persoanelor dragi in ceea ce incercam sa aplicam pe noi. Si nu intotdeauna reusim, uneori suntem doar trecatori si nu putem decat ajuta la formarea unor simtaminte care in minte se vor intoarce, candva, undeva.

Ni se spune adesea, tu  esti bun, esti binevoitor, esti drag mai multor persoane, esti altfel. Bullshit. Ce primim este: te invidiez pentru ca poti mai mult decat mine, te iubeste mai multa lume, te imbraci altfel si lumea te priveste diferit.

Hai sa spunem lucrurilor pe nume: ne ajutam pentru ca asa alegem. Ne spunem lucruri bune pentru ca le asteptam inapoi. Ati face ceva fara sa fiti rasplatiti? Ia mai ganditi-va!

Eu zic asa, hai sa ne iertam mai mult, pe noi insine, pe noi reciproc si apoi sa discutam, in intalniri, la munca, in pauza de pranz.

Pentru ca putem si pentru ca vrem!

Azi ma iert… si pentru mamaliga cu branza de aseara, si pentru cuvintele vorbiten-n van de colegu’ 🙂

Zi faina sa avem !

Advertisements

Casa din suflet in suflet

Acum mai bine de patru luni, era prin iulie asa, am pasit intr-o casa cu amintiri ale unei familii  din Liteni – Bucovina. Un sat cu radacini adanci in istorie, amplasat pe malul stang al Somuzului Mare (la granita dintre Bucovina si Regat).

Aproape de centrul satului exista o bisericuta somptuasa, palita de timp, verde smarald, marginita de brazi inalti, datand de la 1873. Tot cam de pe atunci dateaza si casa despre care scriu, aflata chiar in spatele bisericii. Cu cerdac mare bucovinean, inalta cat sa fie clasata a doua gospodarie frumoasa in sat, cu motive langa geamurile de la lucarna, casa cu mai bine de o suta de ani de radacini a adapostit o familie cu sapte copii. Familie muncitoare, nobila in istoric, cu indeletniciri primare, din care au ridicat o casa cat un palat. Palatul lor, al bunicilor sfinti – cei care isi primeau umil copiii satului cu colinda, cei care isi pasteau oile in pasuni bogate, isi spalau canepa la rau si apoi o treceau prin melita, isi adunau copiii si nepotii la gura sobei cu placinte in iernile cu nea multa.

apus

Dupa ce omul si-a instalat atelierul, vrand sa-si descopere franturi din copilarie, a cautat in podul casei, in podul surii, in curte, si a gasit… A gasit acolo bucatele de suflet: ale bunicului cu voce frumoasa -care a slujit  biserica atat cat a putut de bine si si-a purtat straiele cu demnitate, ale bunicii cochete care si-a purtat copiii pe brate, ale unchilor care au crescut frumos in gospodaria laudata in sat, si bucatele din sufletul lui – asa cum le-a putut duce mai departe in sange.

cio

A gasit ulcele din ceramica neagra (care s-au facut la Marginea inca de la 1500) in care s-o tot fi prins chisleag bun langa soba, calendar ortodox din 1987 care a fost prins cu pioneze pe cine stie ce perete , schite scrise in caiete cu foi ingalbenite de timp, valize de lemn cu care se mergea la razboi (si armata, ulterior), un radio vechi dinainte sa se fi nascut, haine care cine stie cand si cui au tinut de cald si bine – port vechi si nobil, vederi si scrisori de la Paris, dovada ca prieteniile se tineau si pe cale scrisa la cate o luna.

radio

Munca de acum la o astfel de casa cu poveste este multa, oamenii satului daruiesc cu drag si bunevointa un “Doamne-ajuta” cand trec pe drum, mainile iti obosesc de treaba, dar sufletul ti se inalta din dorinta de a reface, cum spun toti satenii, gospodaria de altadata.

el

Daca sufletele oamenilor care au construit or fi fost ca insasi infatisarea casei, atunci erau mari si blande, primitoare si darze, calduroase si inalte. Sufletul omului care incearca sa o insufleteasca acum le seamana. Lor, Bunicilor care au avut grija de verdeata din curte, de animalele ingrijite, de caldura din casa, de demnitatea din sat.

Povestile dintr-o casa batraneasca sunt nenumarate, pacat ca unele raman nespuse, ca intarzie in veacuri, ca stranepotii cresc fara a li se spune cate in bolta instelata despre ce o fi fost candva in imprejmuirea cate unui gard cazut. Povestile unei case de demult iti fac sufletul sa vibreze si te indeamna sa-ti privesti cerul dimineata, cerul tau, din ograda ta – ramasa de la bunici.

 

 

De Joia Mare sau de Marele Joy

Azi miroase a oua fierte, nuci, cacao si vanilie. Miroase a rosu si-a piatra de pe drumul din satul bunica’mii. A verde si soare si-a lumanare de la cimitire-n floare. Ma inchipui stand pe deal, pe iarba oleaca umeda mirosind a crud si a primavara aburinda. Spun ca ma inchipui pentru ca azi traiesc joia din amintiri. Poate nu doar azi, poate nu doar eu.

Mamica, de ce nu mi-ai spus ca orasele mari au sa-ti ia bucuria lucrurilor mici? Aia cu adevarat importanta, aia de suflet fain, linistit?

Aici miroase a cafea, ploaie, asfalt si-a hartie de ziar. Azi, in joia ta mare. Ca a lor a fost, sau urmeaza sa fie, depinde de an. Ti se da un ziar la intrarea in metrou sa ai ce citi o ora pana ajungi la munca de 10 ore. Si nu te plangi, mama, calatoresti dimineata si seara cate cel putin o ora pentru ca-ti place sa faci bani, sa-ti permiti sa-ti platesti drumul pan’ la bucatica ta de iarba.

iarba verde

Pleci la scoala  de la cam…18 ani ?!   si te mai intorci doar in vacanta (cate-o saptamana – doua). Si ai plati oricat sa poti sta mai mult, dar nu te lasa societatea, corporatia, gura lumii si constiinta ta de cetatean cu telefon.

Si nu te plangi, ca stii din citatele motivationale de pe Facebook ca  nu emani energia care trebuie, care LE trebuie ..altora. Englezul spune ca nu e bine sa “moan” (bombanesti, comentezi, te plangi) – si nu o faci pentru ca tu ai avut un scop cand ai ales sa pleci sa-ti “faci un rost” . Ce te faci cand scopul pentru care ai plecat s-a pierdut? Ce te faci, mama, cand realizezi ca orasul mare nu e pentru tine, pentru copilul tau, pentru sufletul tau care tanjeste doar dupa un miros de dupa ploaie, ca ala de acasa ? Cum sa-i spun copilei mele ca am trait si muncit in buricul marei Metropole si nu mi-a placut? Ca nu o sa ma creada. Poate doar sa-si aminteasca pe la 30-40 ce-i spun acum,  cand o sa simta pe pielea ei. Mie nu mi-a zis nimeni ca nu voi mai avea timp de mine sau de cei dragi, ca distantele sunt atat de mari incat as trece prin trei orase in tara mea, nu mi-a spus nimeni cum se gestioneaza atacul de panica in metrou, nu mi-a spus nimeni ca voi rata momente importante in viata mea si-a celor dragi pentru ca nu-ti poti lua concediu, nu mi-a spus nimeni sa plec sau sa stau sau sa nu ma bucur de ce pot.

Ne  plac aglomeratia, parfumul fin, cafeaua tare, orele lungi de munca, lipsa celor dragi, feedback-ul angajatorului si vacantele pe care ni le permitem – daca nu ne placeau, stateam acasa intr-un hamac atarnat intre doi copaci, cu copilul intr-o mana si o carte in cealalta.

Ne place sa traim aici doar ca sa asteptam sambata sau vreun bank holiday sa dam fuga la mall, in parc sau la magazinul romanesc din colt. Oh, magazinul romanesc din strainatate, alta poveste, de spus intr-o joi.

Ne e teama ca acasa nu stim ce sa facem cu timpul care nu zboara ca aici, ne e si mai teama ca nu stim ce sa facem cu noi cand ne oprim.

Dar, mama, tare-i fain sa te bucuri de soare si o placinta de Pastele tau acasa. De miros si voie buna acasa. De liniste si timp acasa. De denia bisericii – in care nici macar nu crezi – acasa.

Ni se scutura viata de frunze

Am aflat despre moartea unui om fain, azi.

Sunt oameni de-aia tineri si faini, cu proiecte multe si indraznete, oameni despre care nu ti-ai inchipui ca si-ar da ultima suflare pur si simplu. Ca nu li s-a luat, dar ii ia acolo sus.
Octombrie e o luna asa faina ca mi-am nascut puica si ca m-a bucurat cu totul, si-apoi e o luna gri si de neputinta pentru ca mi-am pierdut oameni dragi, de tot.

Anul asta am pierdut un om cu care m-am vazut imbatranind. Omul cu care in vis mi-am construit o familie faina si-o lume in care nu patrundea nimic din toata aglomeratia raului din lumea asta mare. Omul cu care am visat la un cerdac cu barne si la o bucatarie cu lalele.

Si l-am pierdut de tot pentru ca a ales, nu pentru ca nu am mai putut alege. Si asta doare mai tare decat pierderea aia acoperita cu pamant. Ca la aia nu te razvratesti, si nu cartesti decizii. Cui sa te plangi, sau cui se plang frunzele cand se desprind de copac? Cui ii impartasesti visele impreuna cand nu le intelege decat omul care te-a umbrit? Cui ii spui cat te mai doare iar si iar cand stii ca toata durerea ta nu e de impartasit?

Nimanui, sau oamenilor alora care ti-au ramas in umbra, in umbra ta de durere, alora care te stiu de mic si care te iubesc cu toate durerile rostite. Frunzelor care se pierd doar ca sa mai faca un bine pamantului reavan.

Oamenilor care pleaca din viata noastra pentru ca aleg, nu le putem dori decat mult mai bine pe calea lor  inainte, aia plina de soare si frumos in umbra careia nu se mai desprind frunze toamna, in umbra careia ramanem noi.

Omului cu care am alergat pe multe plaje si-am stat langa focuri noaptea, omului care mi-a aratat ce e bunatatea si rautatea suprema de-o potriva, omului care a decis sa-si duca viata pe alta carare ii doresc sa aiba doar soare. Sa-nteleaga linistea si sa nu vrea mai mult. Si sa uite usor…

Azi e octombrie ala pe care trebuie sa-l sarbatoresc, puica mea face 10 ani rotunzi, pe 10.

 

Cu sfarsitul ne incepem

A fost soare azi, frumos, la Falticeni. Doar ca ciorapeii ei albi si camasa pe sub uniforma nu mai faceau pace cu soarele.

poz

A fost sfarsit de an, de clasa a treia. A fost bucurie cu diploma si cu gust de pizza. Au iesit la terasa dupa premiere. Are 10 ani fara 4 luni. A fost mandra tare si eu mai mult ca ea. Mi-a umplut dimineata de bucurie cu gandurile ei despre inghetata. Astepta doar sa mearga acasa sa se descalte si sa devoreze prima inghetata din vacanta.

Am intrebat-o cum a fost, a raspuns de-odata : ” Credeam ca nu mai terminam clasa a treia. Dar am terminat bine, mami!”

Apoi m-am vazut iar la 18 ai ei, cand termina-se-va a doispea’. Si zambeam printre lacrimi. Incepe vacanta mare, aia faina in care te bucuri de toata vara si faci teme abia in septembrie. Incepe alta etapa si pe mine ma sperie cealalta etapa din viata mea. Aia in care Lidia imi va fi mare si eu ma voi mici. Aia in care imi vor lipsi si anii astia mici, toti, adunati.

Anii pe care ii apreciezi tarziu, ca te-ai grabit sa faci, sa implinesti, sa ceva.. Ani pe care nu ti-i amintesti decat albit, cu zambet pe gura si cu lacrima la ochi. Cu amintirea ei mancand inghetata pe fuga, cu picioarele calde, in ciorapeii albi.

Imi va lipsi ea ca si-acu, doar ca va fi ea cea plecata, ma voi fi lipsit de mine doar sa nu se intample, dar nu te poti, decat atunci cand te sfarsesti…de durere, ca sa te incepi iar, pentru ca se mai intoarce acasa. Si te incepi cu fiecare sfarsit. Pana nu mai ai nimic de terminat.

 

 

Mai mult imi ramane mare

Oare mai stii mai mama cand sufeream eu cu tine in burtica, cu tot? Cand imi era cu neputinta sa realizez ca planurile pentru mine sunt altele si ca urma sa am parte de ceva mai mult

Sa stii ca nu mereu intelegi de ce  nu-ti mai dai seama de diferenta dintre suparare si suferinta, sa nu mai distingi iubirea de prietenia absoluta. La fel cum ceilalti ajung sa nu inteleaga nici ce vorbesti, daramite ce mai simti.

Mi-ai scris pe o felicitare de 8 Martie, fix acum, la 9 ani, ca daca vreodata ma simt singura, tu imi esti alaturi orice-ar fi. M-am intrebat de ce ai scris asta si cum te simti atat de singura incat stii si despre mine. Doua luni dupa mi-am gasit raspunsul. Imi esti mereu, cu totul, cu tipete si jale, cu bucurii si rasete, cu maci in par si nisip pe degete dar si cu juliturile din genunchi. Acum am inteles. Stiu exact ca nu ai scris asta intamplator, la fel cum nu mi-ai fost intamplatoare.

Doar ca mai multul nu-mi vine. Imi e mai mare si nu stiu sa-l gestionez.

Daca as putea inventa o poveste dupa care sa merg pe drumul cel bun fara sa mai cad sa ma ranesc ar fi minunat, dar cum ai spus tu, ar fi alta poveste cu totul – nu aceeasi cu idei noi. In povestile tale mereu se intampla numai bun. Tot bunul.

Mai mare imi ramane gandul in minte cand as vrea sa-l las in urma, dar mami, dupa ce cazi si te lovesti, ai mai mare grija de tine.

 

Cum imi e si eu nu mi-s

Asta vara calatoream linistiti pe coasta de sud a Angliei, ca deh, ne place mirosul de iarba proaspat cosita. Ne-am oprit intr-un satuc, pe marginea unui sant si-am tras aer adanc in piept, un aer cald de fan si lemn ars, de flori si apus. M-a dus gandul, tot, la mine cand eram mica, apoi la bunicii ingropati, apoi la dulcele rasului ceaunului de mamaliga, apoi la Lidia, apoi gandul mi s-a asternut in ochi si-a inceput sa-mi curga pe obraz. Ud si sarat, asa cum stie el.

Am dus-o pe ea in suflet pana in urmatorul sat englezesc, ca din povesti, si-o aveam aievea pe iarba.

Cat a fost la mine am dus-o la mare, pe coclauri, i-a placut mult, vine iara vara (aia culmea cu multe ploi, aici), si-o sa vina iar. Abia astept sa-i vad parul (lung acum) fluturandu-i pe scara avionului in aeroportul din nordul Londrei.

Astazi a avut o criza de nervi in fata maica’mii, ca deh, nu o lasa afara cand vrea ea. Daca am fi niste mici gladiatori in copilarie, eu zic ca am sari fara discernamant la gatul dusmanului (parinti, bunici, dascali,astia adultii).

Astazi am avut o criza de mine, asa ca de prag trecut de 30, si mi-au intrat in suflet cateva simtiri pe care nu le-am mai avut.

Azi as fi vrut sa-mi cunosc copila asa cum se cunoaste ea, as fi frut sa-i inteleg nelinistile si greutatea gandului ca nu se intalneste cu prietenele afara. Azi mi-am dat seama ca m-am pierdut de atatea ori in plansul dusului afara, incat as fi facut orice sa intorc timpul sa stiu ca sunt atatea alte lucruri de facut in loc.

Azi mi-a fost copila trista, si eu, cu totul.

Fiecare din motive diferite, dar supararea mare e aceeasi.

Iti amintesti, Lidie, cat radem noi cand ne vopsim unghiile cum alegi tu? Stii cat ne suparam cand mancam prostii si apoi ne pare rau? Stii cat ne place harbuzul, tie inca din burtica? Stii cat ne veselim cand facem baie cu spuma si cu Claudine din Monster High? Stii cat mi-as dori sa-mi fii mare si sa stam la sfat, seara dupa ploaie..?

IMG_1878

Mi-ai fi prietena aia care-mi stie toate bunele,ca relele le arat usor, mi-ai fi omul care stie ce alergie imi face salata de vinete dar mi-ai da sa gust stiind cat imi place, ai fi femeia cu care as bea o cafea buna intr-o mansarda plina de carti, cu care as calatori, de mana, o lume intreaga, prietena pe care as imbratisa-o cand imi lipsesc toate prietenele astea plecate in lume, mi-ai fura parfumul, ti-as fura din haine, mi-ai pieptana parul ca-ti place iar eu te-as lasa sa te balacesti cat vrei in mare.

Imi esti omul mic pe care-l ador, care aduna in palme tot binele meu, care-mi unge simtul pana-n suflet.

O sa-mi stii fiecare simtire iar eu o sa plang cand o sa pleci, o sa ma mangai pe par cu liniste iar eu o sa-mi fi dorit sa te mangai mai mult pe spate cand adormi, o sa-mi aduci flori cand o sa ma vizitezi iar eu o sa-ti pregatesc prajituri. O sa-mi obervi ridurile cand o sa ma cauti si-o sa-ti sarut tamplele in somn.

Azi as fi vrut sa ma fi nascut mai curajoasa, sau macar sa ma fi dezvoltat in vreo neinfricata. Dar nu-i tarziu, ca de aia-mi esti, sa ma inveti sa fiu.

 

 

Ochii care nu se vad, ne dor

Ma uit mereu cu admiratie la toate familiile alea pline, vesele, mamicile care nu-si mai incap in piele de bucurie cand isi vad pruncul mancand, jucand, balind, cacand.

Am in jurul meu cateva femei care , singure fiind, au copiii cu ele. Le am in jur si pe cele care nu au copiii langa. Si inima lor nu e cu nimic diferita.Si ele se bucura si plang cu aceeasi intensitate. Poate plang mai tare (decat puteti crede). Altfel tot se trezesc, isi beau cafeaua, merg la munca, sunt roboti, exact ca si voi, doar ca taraie dupa ele cea mai mare greutate – lipsa copiilor.

Sunt o manuta de om si mi-am lasat copila intr-un loc sigur pentru ea, loc in care ma pot intoarce cand vreau – acasa, in cuibul din care am plecat. Cand vrea ea, o aduc la locusorul meu, oricare ar fi el, pentru ca asa ne impartim anii – pana reusim sa ne reunim si sa ne strangem in brate de cate ori vrem noi. Si de cate nu vrem, dar trebuie, ca asa fac sufletele care se nasc din suflete.

Mamicilor alora care nu stiu cum e sa-ti lasi copiii, le transmit sa nu judece si sa nu faca afirmatii dureroase la adresa noastra, a celor care au ales sa plece de langa prunci, pentru binele amandurora, sau din neputinta, in niciun caz din egoism sau rautate.

Am plecat de langa Lidia cand era prea mica si ne-am creat o apropiere incredibila in toata distanta asta, in tot timpul asta numarat pe secunde, adunat in ani grei. Dar nu mi-am luat inima de la ce e mai sfant pe lume pentru o mama, nu m-am ingrijorat mai putin daca a fost bolnavioara sau nu a putut sa doarma. Nu m-au durut mai putin esecurile ei la scoala, afara, la mersul pe bicicleta sau in discutiile cu prietenii ei. Nu ma mandresc mai putin (decat va mandriti voi cu ai vostri)  cu copilul meu, atat ca am ales sa ne fie bine, si asta se plateste cu ani pe care nu-i mai castigi niciodata. Imi este frica de asta cum imi este frica de moarte. Si cu frica nu prea poti raspunde multor intrebari.

Am citit carti scrise de mamici care acuza greu ca daca iti lasi copilul nu te numesti mama. Stiti cate femei sunt in lumea asta care au lasat copiii in urma ca sa le poata oferi o caciulita, pantofiori si o educatie (pentru ca, nu-i asa, se plateste mult)? Multe. Vorbesc aici de cele singure, carora le-a fost pus destinul intre ciocan si nicovala la luarea deciziei, dar nu au avut de ales. Ba da, au avut de ales. Doar ca spuneti-mi mie cum iti controlezi ratiunea cand e vorba de bucatica din tine sau cum iti stapanesti iubirea cand trebuie sa pleci?

Eu am avut de ales. Toata lumea are de ales. Doar copiii, din pacate, nu au. Fetita mea nu a ales sa nu mearga cu mine. Si este o vina pe care o port si o (voi) adun(a) in suflet de cand am plecat pana mult dupa momentul in care vom fi impreuna. Si nu imi place asta nici mie, nici ei. Dar vezi, nu e cum ne dorim mereu si nici nu putem fi egoiste.Binele nostru inseamna deseori binele lor.

M-am saturat de scrieri in care se spune cat de rele si denaturate sunt mamele care pleaca de langa puiuti, chiar daca ii lasa la bunici, apropiati, in siguranta si poate mai bine decat langa mama – in lumea larga. Nu inseamna ca incurajez asta. Nu inseamna ca nu-mi striga sufletul in mine de dor si chin departe.

Mamele care aleg sa construiasca totul de la zero, sunt cele care se dau pe ele vietii ca apoi sa poata reveni invingatoare . De ce , cand intr-un sistem plin de constrangeri si nedreptati, mai sunt si judecate? Daca doamne feri ai copil in timpul facultatii, nu exista o lege care sa te ajute sau sa te protejeze, sau sa-ti ofere macar o camera de camin ca sa-ti poti continua studiile. Statul te doboara imediat, apoi te arata cu degetul. Asta e probata.

Apreciem mamele cu copii langa ele, cele care au luptat sa munceasca part time si sa petreaca mai mult timp cu copiii, care au ales sa traiasca pe banii partenerilor intr-o mai mare masura dupa ce au renuntat la job-ul full time, sau care au parinti care pot sprijini, dar nu le uitati pe celelalte, care ar fi vrut sa faca asta si nu au putut. Ca viata asta nu e mereu roz.

Dar nu uitati o clipa ca sunt si mamicile care au razbit singure, si fara copii este ca si cum iti cari crucea de doua ori pe-acelasi drum, si tot incerci sa mergi mai departe, sa aduni si sa aduci pentru copilasul tau tot ce e mai bun. Si nu ai decat o incurajare, vocea auzita la telefon sau o imagine virtuala pe skype. Copilul tau nu are nevoie de asa ceva, ar da oricand toate dulciurile pe o imbratisare. Dar tu stii ca toata iubirea din lume nu il poate hrani (copiii plang rau de foame, dupa cum bine stim cu totii).

Eu sunt una din mamicile alea judecate in carti, in campanii, in discursuri. Dar nu sunt singura, si vreau sa va opriti din judecat. Ca numai noi stim cum ne croim drumul inapoi catre suflet. Pentru ca da, sufletul ni-l lasam in urma odata cu copiii, dar trebuie sa mergem mai departe zambind si razbind.

Lidia m-a invatat ceva:”Mami, trebuie sa  ai voce buna si vesela, ca eu sunt bine si ma bucur, stiu ca este pentru noi.”

Dar e doar greu.

lidia

 

Cu bicicleta de la Londra, sau de la Falticeni. Sau de la tata, pentru unii

Noi doua avem o regula. Orice s-ar intampla, bine , rau, mami afla prima. Nu ca mi-ar placea mie sau ca se si intampla asta mereu, dar asa vreau s-o invat, ca increderea se castiga si ca vorbele bune sunt acolo cand are nevoie. Nu ca dojeneala nu ar veni si ea daca ar fi cazul, da-mi place mie sa vorbesc frumos azi.

A venit la Londra, la locuinta lu’mami, i-a placut nemaipomenit. Ne-am dorit atat de tare, ne-am bucurat atat de mult, ne-am povestit de toate, ne-am vopsit unghiile cu puncte, ne-am facut tarte pe care am scris mesaje fericite cu pasta albastra, ne-am tinut in brate si ne-am mirosit, am dormit si ne-am trezit lipite, ne-am asemanat mai mult si ne-am minunat de cum ne mai cunoastem inca un pic.

Am jucat spanzuratoarea si am invatat ca sa joci de 74 de ori intr-o zi nu e chair atat de mult, am invatat ca asteptarea se masoara in bataile coditei unui pestisor de plastic, am jucat un fel de tenis cu palete de care n-am mai vazut, ne-am cumparat rochii si sandale, am cumparat stelute pentru prajituri si am gatit omleta cea de toate zilele.

A fost cel mai frumos, nu ne-am mai fi dezlipit, nici eu de ea, nici ea de mine. Si o sa mai fie.

Ne-a dus M la paradisul copiilor, a se intelege Toys’R’us, ne-a plimbat la mare, ne-a plimbat pe rauri, ne-a alergat si ne-am bucurat de tot, cu totul.

M este iubitul lui mami, cu care vacantele au fost la fel de frumoase si pana acum, dar asta de la Londra le-a cam intrecut pe toate. Lidia povesteste frumos despre copiii curiosi, insa prichindeii sunt uneori abrupti. Este domnul cu cercei tatal tau? Domnul cu masina aia cu stickere este tata? Am povestit si despre asta de cateva ori, si-mi spune ca unora le spune ca da, unora ca nu, ca doar ce stiu copiii. Pe unii ii striga din masina si le face cu mana, stie ca urmeaza si intrebarea.Stie foarte bine ce si cum, dar mai stie si ca poate oricand jongla cu ceea ce primeste inapoi in urma informatiilor pe care le da. Si asta ii convine.

Tata’su n-a fost in viata noastra niciodata, si ea nu-l vrea in a ei, poate nu curand, dar stie ca de fiecare data cand suntem cu M, ne bucuram cu totul, adormim uneori toti trei in acelasi pat, ne luam in brate si ne tinem acolo, ne jucam sau ne uitam la filme, oricum ar fi este cel mai bine. Ne pregatim suprize si daca ne intristam trebuie neaparat sa se termine cu o imbratisare. Nu vorbim despre cum ar fi depre daca ar fi, dar atata ne place si ne e comod, incat nici nu trebuie.

noi toti 3

I-a cumparat M bicicleta noua, mare, colorata, cea mai frumoasa. Ea are un jurnal in care scrie. Da stiu, la 8 jumate nu-mi amintesc sa fi vrut macar sa am jurnal, dar cum noi ne spunem orice mi-a dat sa citesc. Eu o emotionata si tematoare din fire cand vine vorba de sensibilitatea mea, incat nu stiam daca sa citesc sau nu. M-a bucurat ce am vazut, m-a facut sa si zambesc, m-a facut sa si plang. Este ea asa un amalgam de stari de bine si de curat si de incredere care pe mine mereu ma intareste, sau ma doboara, de frica sa nu dezamagesc.

Regula noastra include si incredere reciprocaatunci cand imi povesteste intrebarile nepotrivite pe care le-ar putea primi. Si stim asa:

“Mami, m-au intrebat daca el e tatal meu, si eu le spun unora ca da, unora ca nu, ca nici nu conteaza ce stiu ei. Cateodata le spun ca am bicicleta de la tata, de la voi, de la Londra. Si ei stiu cine e, ca doar l-au vazut pe M de atatea ori. E domnul ala care ne-a dat bani de inghetata asta vara, pe-afara.” Degajata.

Noi stim pana in varful degetelor ca ne e drag si bine asa, cand suntem. toti 3. astia simpli, cu drumul nostru, cu gandurile noastre si cu bicicleta nostra de la M, sau de la Londra, sau aia de la Falticeni, de la tata. Care e aceeasi bicicleta, dar diferita in functie de cine intreaba.

Mi-e drag de ea, cu ea, cu toate gandurile ei. Mamici, sa nu va fie frica de judecata lor. Se apara ei mai bine, cu vorbe faine, pentru cine va intreaba 😉

 

De ziua ta, mamica…

“Maine avem zi de activitate cu mamici. Pot veni si tatici, dar noi nu avem… Mama merge la serviciu iar tata merge cu C. la gradi” (n.r. Mama = bunica, tata = tataia)

Si tu mergi, mami? Tu mergi la scoala maine? Intreb.

“Da… mai sunt vreo doi copii care nu au parintii langa ei.”

Si atunci am rugat-o sa-si ia telefonul cu ea. Ca noi stim sa ne distram la telefon. Am invatat asta atatia ani de zile – grele, lungi si insorite (uneori), incat acum facem si teme – tot la telefon.Si nu, nu este bine deloc. Nici nu este distractiv. Stim si eu si ea ca fericirea din telefon nu dureaza decat atat : cateva minute din telefon. Restul fericirii ne ramane mic,exact ca un rest.. pana atunci cand ne vedem si ne bucuram cu bratele deschise si cu inimile cat tot universul nostru.

DSC_6645

Maine este 8 Martie, ziua mamicilor in Romania, ziua femeilor de-acolo. Lidia mea mare petrece ziua la scoala, in compania mamelor…celorlalti copii. Si o sa-i fie greu, si mie mai greu ca ei, dar amandoua ne gasim taria sa trecem peste conversatia telefonica. Nu ne gasim insa sufletul sa inghitim inca o data gustul de mult al departarii. Eu cu sufletul indoit si ea cu vorbele acolo, ne vom separa de o zi care, pentru mamici si prichindei e o mandrie si bunastare in sine.

Ne desparte, pe langa sistem… si fusul orar, dar nu-i nimic, nu-i asa.. ca dimineata e mai domoala cand bei un ceai cu copilul..langa telefon, de partea cealalta a lui..a telefonului. Nici macar nu pot spune ca e la celalalt capat al firului. Nu, e undeva, la un capat de pamant. Capat la care imi planuiesc sa ajung de mai bine de trei ori pe an, si niciodata nu va fi suficient. Capat care imi devine suflet si pe care imi doresc sa-l iau langa inima, sa calc pe el, sa ma joc pe el, sa invat, sa-l modelez, sa-l iubesc si sa nu-l mai las ingradit de nimeni. Nici de sistem, nici de scoala, nici de dascali sau bunici. Capat care mi-e copil, mi-l doresc la piept ca atunci cand imi era bebelus.

Se spune ca martisorul semnifica venirea primaverii, e semnul puritatii si a puterii binelui asupra raului. Se spune ca purtam snurul implatit in piept sau la incheietura mainii, pentru a ne apara de rele si pentru a arata venirea primaverii, afara si in suflete.

Mamicilor, va doresc de 8 Martie, sa va fie copilasii aproape, sa va ia in brate, sa va strige pana in suflet, sa va planga la piept, sa va certe pe limba lor, sa va iubeasca navalnic, sa va refuze mancarea, sa va ceara un dulce, sa va mangaie pe obraji, sa va certe ca ii trimiteti la somn, sa va ceara povesti, sa va tina treze ca nu au somn, sa va povesteasca despre prietenie si inmultiri matematice, sa va zica despre flori, avioane, camioane si mingi, va doresc sa fiti cu copilasii, lucru pe care mi l-as fi dorit si eu, azi, de ziua mea.

Stiu ca Lidia intelege ca nu mai avem mult timp despartite, mai stiu ca mi se joaca in suflet asa cum ii sunt jucausa eu, si mai stiu ca de 8 ani, 8 Martie ne este special.

La multi ani mamicilor, bucurati-va de voi! La multi ani Doamnelor, ca tot veti ajunge mamici intr-o zi!

Cristina si Lidia mea mare.