Sufletul ne joaca si feste, cand nu ne vindeca

Cartile sunt deschiderea catre lumi pe care doar ni le inchipuim, le aducem povestile in propriile gandiri si apoi le transpunem in viata de zi cu zi.

Am primit acum doua zile o carte, cu expeditor necunoscut, imi era adresata cu mesajul “Nu-ti lasa sufletul cel mic, din copilarie, sa moara, el e cel care te va ghida in viata asta minunata”. Am hotarat sa impartasesc cate doua pagini pe zi, cartea are desene, contine mesaje motivationale in contextul caracterelor diferite pe care le contine. Ale sufletelor pe care le intalnim in drumul nostru, pe unde ne mai plimbam asa…

Sunt departe de Lidia, iar, pentru perioade de timp intrerupte, de mai bine de un an. Un an care sfasie, smulge nu doar ganduri, ci si bucati din suflet, din trup, din vis, din realitate, din entitate. Din cine sunt. Din cine e si in cine se formeaza. Sunt o mama cu trunchi de lemn pe dinafara, si carne vie pe dinauntru. Fiecare neputinta imi e ingenuncheata de prezenta ei de departe. Mamele care au copiii departe de corpul lor fizic, stiu despre ce vorbesc. Cand esti departe de cine esti si nu te mai identifici cu sinele, stii ca esti departe de cel mai apropiat sine al tau – extensia pe care o ai in copil, sau in Dumnezeu, sau in sinele interior.

Si daca nu te controlezi, te pierzi. Dar nu exista o regula prin care faci asta. Eu am iesit acum doua zile in gradina, sa iau de la uscat niste prosoape pe care nu apucasem sa le spal, usuc, impaturesc. (Viata in metropola costa timp, relatii, munca, oameni si castig. Inseamna si bucurie, si vizite, si culturi, si noutati, bunastare si cunoastere. Dar cine suntem, in sufletul mic? Suntem mirosul impamantenit de bunica in pruncie, suntem roua diminetii cand o culegem printre degetele de la picioare alergand prin iarba, suntem sufletul pur care a iubit niste oameni pierduti de-a lungul timpului, suntem mirosul de cafea pe care am sorbit-o diminetile, pe la trei, pe la cinci, sau pe la opt, de cand suntem maturi.) Si m-a izbit mirosul naturii. De iarba umeda, de frunze si flori in natura toata, de umezeala care se asterne in luna mai cand e luna noua. Si m-a dus fix in mine.

In mine cea mica, in siguranta, cu singura grija ca maine poate am voie afara sau poate nu. Si atunci mi-am amintit ca sunt chiar afara, eu mare, fara sa-mi spuna nimeni ce am voie si ce nu. Si atunci cartea pe care am primit-o intreaba: “cand stii ce ai voie si ce nu?” cand realizezi cine esti si de cate ori ai voie sa calatoresti in lume? De cate ori ai voie sa citesti, sa te ascunzi, sa te intalnesti, sa cunosti, sa vezi, sa fii tu, sa te judeci cu cine crezi ca esti? De unde iti incepi normalul? De unde stii cum sa te ghidezi? In lipsa parintilor, a bunicilor, a celor care ti-au insuflat valori. Astfel incat sa nu doara, sa-ti fie bine, sa-ti cresti copilul interior si pe cel alaturi de care incerci sa crezi fizic, cel din tine? Cel facut din tine, atat cat si cel din tine pe care abia l-ai crescut pan la varsta celui pe care il infloresti intr-o noua entitate.

Scrie in cartea asta ca perfectiune e iubirea. Si cred cu tarie ca asa este. Iubirea de sine, nu multa, incat sa te pierzi. Nu cea in care sa nu mai crezi. Eu inteleg zi de zi de zi, ca iubirea pe care o ofer copilului meu nascut, o ofer si copilului meu interior. Cred ca de asta m-a ales. Ca sa pot sa-mi cresc copilul interior de aici, de unde am visat-o mereu pe ea, inca de bebelusa. Mare, cu parul lung cam cat ii este acum, adolescenta blanda. Cred ca aici ma aliniez cu Lidia in sine, si ne crestem impreuna. Cu cartile pe care le citim, cu mirosurile pe care le simtim, cu cadourile pe care ni le oferim, cu trairile pe care le avem, cu calatoriile pe care le facem, cu drumurile pe care ne intalnim. E o calatorie ce abia porneste, in fiecare zi de cand am nascut-o, cred ca asa ne cunoastem impreuna, si separat. Cred ca iubirea vindeca. Cea a celor pe care ii pierdem si cea a celor pe care ii castigam pe parcurs. Multumesc vietii ca ma trezeste mereu, chiar si prin cate un cadou de la un necunoscut. Cand nu-mi pot imbratisa fata asa cum mi-as dori, altfel decat prin mesaje scrise, ma imbratisez pe mine mica, in cate un miros al naturii seara. Acelasi de pe la sase ani ai mei, inainte sa ne stranga bunica in casa, cand simteam mirosul de lemn ars in soba de vara, si stiam ca suntem acasa.

Cam asa ma bucur de memoria olfactiva si de natura, de-mi strapung singurica sufletul cu dor de noi doua, asa mici cum suntem. Mama&Lidia. Iubirea vindeca, atat de aproape cat si de departe.

Pe drumuri, cu curiozitatea de mana

Mereu mi-a zis mama ca-mi place pe drumuri, si mereu mi-a placut. Mereu am calatorit, mers, plecat, condus, biciclit, pe unde am putut, in conexiune cu natura. Asta poate si pentru ca imi place mult afara, mirosul de pamant ranced, de iarba proaspat cosita, de nisisp si apa sarata, de rece pe cate un munte sau intr-o dimineata devreme.

Cand am venit in UK, deja a doua oara, pentru ca imi e cam a doua casa, am inceput sa plec weekend de weekend. Uneori mai aproape de Lodra (oras in care locuiesc), alteori mai departe – Land’s End (cel mai vestic punct al Angliei).

Dupa cum probabil toata lumea stie, Regatul Unit este format din Anglia, Tara Galilor, Scotia si Irlanda de Nord. In cele 2 doua din urma n-am ajuns, insa Anglia si Tara Galilor le-am cam strabatut de la un capat la altul, si tot mai am de umblat.

Unii prieteni imi cer sfaturi despre cazari, locuri de vizitat sau restaurante – atat in Londra cat si in afara- parcuri de distractii sau locuri cu bucurii pentru cei mici. Fac lista asta pentru ca azi mi-am amintit cu drag despre drumetiile mele, despre cum m-au format si imbogatit ca persoana.

Discutand aseara cu un profesor despre gandirea critica si strategica, mi-a placut cand a facut urmatoarea afirmatie: “Pastreaza o minte deschisa pentru orice informatie poti acumula, dar nu ca sa convingi pe ceilalti despre ce stii tu, ci ca sa poti inmagazina cat mai mult, pentru propria viata. Apoi ceilalti se vor inspira”. Asa am facut mereu cand am calatorit, oriunde.

Spun de la inceput, toate locurile in care am mers au fost alese aleatoriu, sa aiba peisaje, nu neaparat activitati, sa poti sa mergi in camp si sa nu te mai saturi de natura, asa ca de la Est la Vest, amintesc cateva locatii din UK in care as reveni cu drag. Dar mai sunt atatea altele de vazut si explorat.

Incep cu Margate, un mic orasel de la mare, situat pe coasta de Est, mentionat in celebrul serial englezesc “Only Fools and Horses” ai carui protagonisti sunt David Jason si Nicholas Lyndhurst. Daca nu ati auzit de el, recomand cu caldura, o sa va distrati. Eu am primit si cartea cu autograful lui David Jason intre timp.

Urmeaza, cum parcurgi distanta pe tarm sper vest, Palm Bay Beach – o Plaja mica de nisip, marginita de faimoasele clifuri englezesti, exact cum se prezinta in filme. Merg mai departe cu Broadstairs, Botany Bay, o plaja mica, secreta, superba, cu nisip – repet asta pentru ca multe plaje din Anglia sunt cu pietre – poti campa acolo, ai voie sa faci un mic foc de tabara, este un pub exact deasupra scarilor ce te ghideaza in afara plajei, e superb cumva. Si unul dintre locurile mele preferate. Pentru cazare insa, este putin de mers.

Ajung la Dover, cu toata istoria lui, faimoasele cliffuri albe, minunatul port si canalul care face trecera catre Calais, in Franta. Exista acolo in apropiere o plaja care se numeste Shakespeare Beach, este superba, merita macar parcursa. La o aruncatura de bat este si plaja Sunny Sands – faimoasa, populara, e nisip fin, asta duce aproape de Folkenstone. Mergem catre vest, ajungem la Dungeness National Nature Reserve, daca mergi pe marginea tarmului catre Dymchurch, in Kent. Inca suntem in tinutul Kent, sau cum i se spune aici, Kent County. Mi-a placut Dungeness pentru pustietatea in sine. Exista un singur pub in capatul plajei, nu ai mare varietate, doar mancare strict englezeasca (daca pot spune asta), dar ai bere din belsug si privelisti cat cuprinde.

Spre Vest ajungem in orasul meu favorit (poate pentru ca l-am vizitat deja de 6 ori si am locuit in acelasi B&B, si cunosc piata veche, magazinele si ma simt confortabil), Hastings. Aici gasiti plaja (cu pietre), funicular, mancare stradala, pub-uri, parc de distractii, pier, magazine de antichitati, si cei mai faini si hipioti oameni. E superb de explorat, plus ca ofera niste peisaje.

Putin mai la stanga se afla St Leonards on Sea Beach, aici si cladirile sunt albe nu doar stancile, si imediat urmeaza Eastbourne Beach – cu piatra, nu spectaculoasa, simpla dar unica, are turn de control, farul, stanci si alpinisti care se mai catara. Nu e mare lucru de facut dar daca o strabati, merita sa bei o bere la Beachy Head Cliffs.

Mai sus Brighton – faimosul oras britanic, si primul in care eu am ajuns, ever, in Anglia (2007). Recomand catre vizita Brighton Marina, mai ales intr-o duminica – se vand antichitati si istorie prin viu grai – am luat niste pipe vechi din al doilea razboi mondial si o masina de scris. Daca vizitezi iarna ai parte de un superb patinoar. Sa nu uitam de comunitatea LGBT in Britain.

Daca lasi marea in urma, ajungi mai spre nord, in Arundel – un orasel superb, cu cafenele franco- englezesti, plin de istorie, frumos din cale afara. Si cimitirul e de admirat intr-un oras englezesc atat de vechi. Chichester urmeaza cu o minunata arhitectura tudoriana. In Egham exista faimoasele universitati caramizii, impunatoare, mari, faimoase.

Ajungem in Windsor si aici stiti castelul familiei regale, costa £35 de vizitat tot, cand am mers eu – merita vazut, dar e mult si daca aveti copilasi cu voi, se plictisesc. Puteti merge in schimb sa vedeti ratele pe Tamisa, e frumos la apus. Gasiti magazine multe, centrul vechi e chiar popular si au si niste magazine cu argintarie frumoasa.

Goring – daca sunteti fan George Michael, trebuie sa stiti ca una dintre casele lui se afla acolo, pe malul apei. Nu cea in care a murit (Highgate, Londra), dar faimoasa, e mereu plin de flori , poze si fani in jurul ei. Daca mergi prin Goring pe Tamisa, vezi cateva case exact ca cea din celebrul film “The Lake House”. Portsmouth, are si plaja si esplanada. Am uitat sa mentionez ca, in oricare din aceste orasele mici de la mare, in UK, te sufla vantul pana in inima – sa va luati imbracaminte contra vant, indiferent de anotimpul in care vizitati. Bognor Regis merita mentionat pentru cat de rau famat este, dar va las sa cititi despre el, nu neaparat il vizitati, sfat pritenesc, lol.

Ajungem in Dorset – Weymouth, Swanage, Worth Maltravers – trebuie sa spun aici despre aici faimosul pub Square and Compass care dateaza din secolul al XVIII, primeste mii de turisti anual si detine si o expozitie de animale impaiate si antichitati, Tyneham – un oras fantoma abandonat in 1943, e impresionant de vizitat. In rest, pozele vorbesc de la sine aici. Lul Worth Castle, Wareham, Poole – Ferry Terminal. Toate orasele mentionat mai sus sunt pline de istorie, oameni faini si mancare simpla, buna. In Dorset se tin cateva festivaluri pe care le-am descoperit intamplator, desi am calatorit acolo primavara.

Urmeaza Devon – cu apusurile mele preferate. Combe Martin (un catun ca in filmele cele mai englezesti), Ilfracombe – in care Verity (o statuie a justitiei, insarcinata, cu sabia in aer, cu privirea catre peste canalul Bristol, catre Walles – Tara Galilor), Lee, North Devon Coast – superbe. Merita o plimbare la apus, neaparat.

Mentionez aici, inainte sa ma intorc pe tarm, ca tare mult imi place pe coasta Angliei, Bath, Canterbury, Great Yarmouth, South End on Sea, Clacton on Sea, Norwich, Leeds, Liverpool, Manchester, Winchester, Birmingham, Leicester, Cambridge, Oxford, si Londra, bineinteles, care merita vizitate, pentru arhitectura, restaurante, librarii, antiques, vibe, magazine, viata studenteasca si de noapte.

Am ajuns in Cornwall, Titangel, Newquay, St Ives, Penzance, Porthcurno, Marazion, St Michael’s Mountain Castle, Perranuthnoe, Prussia Cove, National Trust Lizard Point – o Peninsula din Vestul Cornwall, recomand cu drag o vizita vreodata. Sunt atatea de vazut, gustat, strabatut si aflat. Cornwall e frumos de vizitat nu doar pentru Cliffuri si faimosul Lands End, ci si pentru faimoasele puburi, B&B uri primitoare si oameni diferiti fata de cei din marile orase.

Mai spre Nord ajungem in Walles, Dolgellau e unul din satucele in care am poposit, am lasat acolo un pin pe Romania pe harta unui batran alpinist. Am spus Romania pe harta lui, am povestit si mancat impreuna intr-o dimineata de Craciun. Am stat trei zile in casa lui si a partenerei lui – casa veche de peste 100 de ani cu ziduri groase de piatra, specific Tarii Galilor. Snowdonia National Park e de vizitat acolo, Cader Idris – munte cu legenda proprie cum ca cine il escaladeaza nu mai coboara intreg la minte. Merita ajuns si pana la lacul Bala, eu l-am vazut pe o furtuna greu de descris.

Am vizitat paduri, cascade, munti plini de turme de oi, deh.. faimoasele lor oi, if you know what I mean.

Ma bucur ca am avut privilegiul sa vizitez atatea locuri aici, le pot recomanda cu drag si incredere mai departe, am savurat fiecare pas facut, fiecare loc, e chiar special sa poti face asta si sa te bucuri de un loc prin lumina pe care ti-o aduce in suflet la momentul in care vizitezi.

Mai sunt foarte multe locuri de vizitat, si abia astept sa mi le astern pe lista, dar asta in anii astia faini care mai urmeaza 🙂

Paine si bere

Circul destul de des cu metroul in Londra.

De cele mai multe ori e plin de n-ai unde sa tii capul drept. Exista doua usi mari, doua mici, 30 de locuri pe scaun, cate 30 de oameni imbulziti pe locurile de intrare pe usile mari, unde exista cate o bara. Aproximativ cate 135 -150 de oameni intr-un vagon, doisprezece vagoane ale unui metrou. La cate 2 minute. Pleaca din centrul Londrei catre periferii.

Prima observatie pe care o poti avea ca turist in Londra este ca nimeni nu se uita la tine. Sau in ochii tai. Nu exista eye contact decat intamplator, sau, daca iti ceri scuze ca ai calcat pe cineva pe picior dupa o oprire brusca.

Urmatoarea observatie, daca ai timp sa contemplezi, este ca oricare dintre oamenii cu care calatoresti au un vis, un scop, un ceva pentru care sa parcurga drumul si inghesuiala. Iti dau seama dupa privirea in gol, dupa zambet, dupa chip.

Exista oameni batrani care se tin de mana, exista tineri europeni care vin de la munca, prieneti care sunt in vizita, turisti entuziasmati, parteneri care isi cauta unul altuia privirea, oameni care citesc un ziar, oameni in costum care vin de la birou ( in limbajul cockney al englezilor le zice yappies – aka om de birou), exista artisti care isi cara cate un instrument, studenti, petrecareti si cei care beau din punga de hartie.

Londra e atat de mare si atat de multiculturala, incat daca o traiesti, o respiri, o muncesti si o cunosti, ajungi sa-ti dai seama de multitudinea de oameni care isi traiesc veacul. Cu atat mai mult, iti recunosti compatriotii, recunosti cate un literat si daca ai noroc, si cate un artist cunoscut. Ca si ei merg cu metroul.

Apoi, in functie de zona in care cobori, vezi cate un off licence ( a i se zice non stop, magazin cu de toate – putin mai scump decat supermarketul) din care iese cate un om, cu paine intr-o mana, o sacosa si o bere in cealalta. Aproape in fiecare seara, dupa munca probabil.

Stim ca polonezii de aici au depasit etapa, sunt putin mai sus clasati decat noi romanii, aici. Te bucuri, ca poate ajungem, ca neam, unde ne propunem. Stii cam unde sunt plasate comunitatile, cartierele, zonele bune si cele mai putin, cele aglomerate sau cele in care poti creste si copii.

Cateodata ma intreb de aspiratiile fiecaruia dintre acesti oameni, despre parcurs, drum, viata si bucuria din ele. Stiu atat, ca acelasi om, care cumva ajunge in statie odata cu mine- cand merg cu metroul, isi cumpara mereu de la magazinul moldovenesc din colt o paine si o bere. Aceeasi. Si painea si berea.

Incotro viseaza fiecare?

Din firimituri de ploaie, in puterea lucrului bine facut

Citeam deunazi din scrierile lui Savatie Bastovoi despre framantatul painii si despre cum nu iese din prima. In functie de plamadeala, foc, sau vas.

Mi-am amintit de cand eram mica si ne jucam in fata blocului de-a familia. De-a mama. De-a facutul mancarii. Si bateam frunze si le ungeam cu pamant, sau culegeam toate plantutele ca sa pregatim “prajituri”. Pentru ai nostri.

In cultura noastra romaneasca, nu cred sa se nasca vreo fetita care sa se joace intai de-a femeia de business. De-a doamnele pe tocuri da, dar papusile tot sunt tratate ca odrasle initial. Apoi se domnisoresc, o data cu cresterea fetitelor.

Mi-am amintit asta azi, pentru ca dupa o perioada de mai bine de trei ani lucrati remote, din Romania pentru o firma din UK – lucrez iar de acasa (de data asta doar din UK) de o saptamana, doar pentru ca e Lidia aici. Si azi ploua. Frumos. Ca in Londra normala. Pan acum a fost doar foarte cald sau mai cald decat de obicei, aici.

Avem timp sa facem gogosi seara dupa munca, sa iesim la o plimbare, sau sa mergem la un film. Putem petrece putin mai mult timp impreuna decat daca as merge fizic la birou, si e atat de important. Si sunt recunoscatoare.

Se simte linistitor, sunt sigura ca se simte puterea lucrului bine facut si dincolo de mine, catre ea. Lucrului mic, ca framantatul painii, sau servirea mesei in tihna.

Imi dau seama ca desi suntem ocupati si prinsi, oriunde, lucrurile mici si bine facute, chiar conteaza pentru ai nostri. Si nu doar pentru copii. Pentru toti ai nostri dragi si pentru noi insine.

Sa nu uitam sa fim recunoscatori pentru ce avem, chiar si cand simtim ca nu avem destul. Am mai citit si dus asta mai departe. Imi place. Painea poate nu iese din prima. Dar perseverenta ajuta.

La limita dintre ratiune si suflet ne sta credinta?!

Mi-a fost dat sa intalnesc anul trecut doar stari.

De bine, de rau, de implinire, de cale, de insingurare, de iubire, de traire, de neajuns, de indestulare, de necredinta, de indoiala, de rugaciune, de meditatie, de bine, de cantec, de plimbare, de ratacire, de boala, de bine, de pierdere si de mai mult decat imi poate duce intelegerea.

Dar fara vreo indoiala am trait cunosterea. Cunoastere mai multa a mea, a ceea ce imi e trupul dar mai mult a ceea ce imi e spiritul. Sufletul, sau well..poate ratiunea? Sau ceea ce tinem dupa ce nu mai stim cand ne intrebam cine suntem. Ca suntem.

Suntem suma oamenilor care ne trec prin viata, suma sentimentelor care ne incearca atunci cand ne trec valuri de furie, de iertare, de gol si de bine. Suntem consecinta alegerilor noastre. Ca asa ni se spune. Si daca nu e asa? Daca suntem aici doar sa invatam despre cat si cum putem?

Ca sa stim cat e greu e simplu- asta ne cere creierul, dar cum…ne putem doar ingradi..ca daca ne-am da voie..am realiza ca cea mai frumoasa parte din noi este tocmai felul in care ne deschidem. Fata de noi insine. Si cand ne e cel mai frica sa asternem pe hartie, in mesaj, pe device, ne dam seama ca acolo ni se indulceste inima. Sau poate ratiunea. Si apoi nu stii limita dintre astea doua. Dar e un zgomot care iti spune de e bine sau nu…si-atunci cred ca intervine credinta. In noi. In bine, in mai mult, in crestere, in ceva extrapolat. Ca nu pricepem mereu.

Poate nu e mereu asa. Poate certitudinea e mai buna, dar cum altfel ne-am descoperi? Cu incertitudine, cu rau indulcit cu miere, cu bine impletit cu cate un om drag sufletului, cu cate o pierdere sau un castig. Ne e bine in noi. Si ne facem culcus.

Pana rasarim din nou, dar e un proces lung. Si rabdarea e o virtute.

Sa ma uit mai mult in golul din mine si sa umplu mai mult cu suflet. Asa ma gandesc la granita dintre ratiune si credinta. Ca adevarul sa nu fie la mijloc. Sa biruiasca.

Sa ne fie doar bine e imposibil, dar sa ne facem binele necesar, e la fel ca raul pe care il traim ca sa invatam. 💙

Sufletul nu se-mbolnăveşte.

Că ne pierdem vremea aiurea, s-a tot vehiculat, că petrecem timp prețios pe rețele şi prea puțin ancorați în realitate, la fel.

Că spunem prea puține în prea multe cuvinte, ştim cu toții. Că ne pierdem în goana după ale gurii sau ale buzunarului (după caz), se strigă în gura mare peste tot.

Uităm cateodată să nu ne mai ascundem. Căutăm viața întreagă un sens, fără să ne întrebăm ce vrem de fapt. Nu ne mai mulțumeşte nimic, ne gonim părinții si ne repezim copiii, pentru iureşul din jur. Dacă am fi dezgoliți de tot răul, măcar in fața noastră, eu cred că am fi puțin mai buni – chiar şi cu noi înşine.

Trăim o perioadă atât de tristă de îngrădire, cu moarte în jur, cu multă invidie, râcă, ranchiună, şi parcă nu e destul că primim şi oferim asta, ne mai si batjocorim cum putem, fără măcar vreun câştig. Suntem atât de mici uneori, încât nici o rugăciune împletită până-n cer nu ne mai ajută. Nicio iubire a maicii nu ne mai ajunge, nici brațele pruncilor nu ne mai liniştesc.

Dacă ne-am face din boală curățenie în suflet, ne-am ridica şi-am pleca spre soare. Soarele ăla frumos din câte o zi de toamnă purpurie. Dar stăm după câte un geam visând la rezoluții pe care le uităm imediat ce ne facem bine. Dacă numai am lăsa soarele să ne încălzească cu adevărat chipul, dacă am şti să nu ne mai ferim de noi şi de un pic de bine, ne-am vindeca mai uşor. Că boala în sine ne mai stă şi-n suflet. Şi ne urâțeşte mai tare decât boala trupească.

Hai să nu mai rupem bucățele din noi, ci să mai completăm cu câte o rază. De om, de stea, de soare şi de viață.

Merităm.

1 iunie, 1a mea iubire

Cateodata suna atat de aiurea ce scrii in romana cand o gandesti in engleza (face palm). De fapt, titlul acestei postari este: ” Intai iunie, intaia mea iubire” – stii ce zic? (Laughing out loud).

E o prima zi de vara, de fapt, (ploioasa de altfel, cum ne plangem toti in Romania, insorita poate in Bora Bora, sau insulele in care ne dorim sa locuim), si nu ne ies mendrele oricat ne propunem. Eu aveam azi alt plan pentru familia mea mica, unul maret, cum toti ne propunem la inceput de zi. N-a fost socoteala de-acasa potrivita cu aia de la munca (dar tot de-acasa), asa ca am facut dupa putinte.

Am avut o “musafira” exuberanta si plina de suflet, de viata, de frumos si de bine – nepotica mea, o delicioasa – careia ii multumesc nespus pentru simpla ei bucurie de a fi. Asa mai invat si eu ca nu existam degeaba pe Pamant. Am avut o fiica, stiti..adolescenta, razvratita, cu parul pieptanat, cu tricouri negre, cu muzica rock ( mai nou), cu prietena mereu in telefon, cu teme mai facute, mai poate mai tarziu, inca o mai am, dar doarme. Am avut o sora la mine, care a baut o cafea, m-am bucurat, dar atat..ca munceam… tot mai am si ma bucur.

Ce voiam sa zic de fapt este :

Ne este ziua de 24, din care multi pricem cate 8 ore, pen’ ca restul de 16 le muncim, zabovim, trudim, gandim (over gandim), plangem, spunem, nu gandim, uitam. Dar nu ne spunem stop. Sa zicem – Asta e momentul meu, de pace, de ceai, de liniste, de copil, de bine, de odihna, de carte, de ce ma face fericit. Cum ar fi sa avem un plan de la care sa nu ne abatem, sa facem ceva -macar un ceva- dupa sufletul nostru.

Sa ne rugam, sa ne vedem un prieten, sa bem o cafea buna, sa alergam, sa oftam, sa ne imbratisam parintii, sa ne bucuram copiii, sa ne iubim partenerii, sa citim o carte, sa spunem o gluma, sa pictam o pictura, sa mangaiem un nevoias.

Cum ar fi? Oare..

Ar fi ca visul copilului din noi, si-am da curs catorva lucruri marunte care ne-ar aduce mainele mai bun. Cel pentru care ne trezim, dar mai zambitori.

Azi n-a fost soare, dar sper sa-l aveti in inimi oriunde sunteti. Si dupa atata ploaie, mai un curcubeu, mai un salcam inflorit, vine el si soarele, bucurati-va de drum! Calatoria in sine..sa n-o lasati sa fie altfel decat voi, speciala! 🙂 la multi ani copiilor din sufletele voastre!

Imi mai pierd copilul in ganduri.

Sunt mama de preadolescent.

Imi placea mie sa cred..altfel, va spun sincer ca sunt mama (uneori mai adolescenta decat ea) unei adolescente razvratite, cu idei proprii geniale, cu timpul si perceptiile ei, cu tiktok-uri de urmarit si aplicatii personalizate de insusit. Cu gusturi pe care nu le inteleg nici eu (in perceptia ei) , cum nu mi le intelegea nici mama, cu scoala asta ba online, ba prezenta fizica, dar scoala – sau ce o fi fost 2020-2021. Cu emotiile ca se intoarce la scoala, si ca toti ceilalti copii, nu mai stie, vrea, poate, sa fie chiar in mediul ei, brusc asa si subit.

Altfel, mai sunt recruiter si muncesc de acasa. Pentru cei din UK asta inseamna ca le dau de munca de mai bine de 6 ani, pentru cei de aici, faptul ca muncesc de acasa e asociat cu un fel de vacanta (sa nu zic si mai rele) dar pe bani ( nimic mai gresit, dar nu ma intereseaza sa dau explicatii, muhaha).

Cum, ca mama, nu doar muncesti si astepti copilul de la scoala, ii mai pregatesti pranzul, mai speli o masina, mai faci cumparaturi, mai duci rufe la mama ca se usuca mai rapid si ti-e mau comod, si tot asa..treburi de-astea gospodaresti pe care altfel, in doi, le desfasori altfel dar ce sa ma mai plang. Dar si ca mama si muncitor si om si singur, e oleaca mai greut, mai ales ca astia in Anglia lucreaza 10 ore mnah..nu ca noi de la 8 la 4 si ne plangem de bani(dinti, dinti).

Si cum faceam eu toate cele de mai sus la un loc azi, dar uitandu-ma Sfantu in mailuri ca asa mai e cate o zi – ma trezesc ca e numa trei ceasu’ si jumatatea mea mai faina si mai calma si mai buna si frumoasa si tat felu’, nu e acasa – nu a venit de la scoala!!

Sun pe mama, nu mi-a venit copilu de la scoala!! Avea pan’ la doua azi, nah unde o fi. M-am uitat pe orarul de luni de cinci ori..pan la doua are. Va dati seama ca mi s-au taiat toti genunchii, nu mai stiam de calduri, de transpiratii, de un’ sa incep si unde sa fug dupa ea, intai.

Bineinteles ca am sunat-o si ea vesela vioaie – “pai ti-am zis ca vin la trei azi, martea si joia am pan la trei.” Bineinteles ca la mine azi a fost inca o zi de luni, doar i-am verificat orarul tot de CINCI ori. Pentru luni. Normal.

Hai, s-aveti o marti si sa nu va pierdeti copiii sau pe voi in ganduri. Stiu ca unii ati terminat munca, eu mai fac o cafea 🙂

Timp nu ne cumpara nimeni, nici daca cerem

Stiti senzatia aia de bine, de care de cele mai multe ori, ne este teama? Aia de te trezesti dimineata si ti-e sufletul plin si dulce si linistit si implinit…Nu e permanenta, dar o simt de vreun an, cam de cand nu am mai scris. Cred ca este cea mai frumoasa stare, care ni se citeste pe fata si ne vine din suflet.

Sunt doi ani de cand locuiesc cu Lidia zi de zi, de cand relatia ne este ca o dulceata amaruie, dar cu cele mai intense trairi, de cand prietenia ne e incercata (de adolescenta ei si de nestiinta mea) de cele mai multe ori atunci cand muncesc mult sau cand are cate-un test – online ca deh…online schooling.

Am dat, acu doi ani, viata imbelsugata si plina de parfum a Londrei pe mirosul simplu de bors din scara blocului din Falticeni, pe “mai putinul” de aici. Am venit de acolo cu trairile si obiceiurile imprumutate de la alta societate si de la fella fratii englezi, ca ce sa-i faci.. te adaptezi, sau cel putin asa ar trebui. N-as zice ca am facut rau, insa mi s-au adresat tot felul de critici in urma comportamentului meu poate mai liber ba la cate-o petrecere, ba pur si simplu la o plimbare, ba in cate-un anturaj in care m-am nimerit. Am suficienti ani acum incat sa filtrez foarte bine un mesaj si sa nu primesc “ce-ti mai place viata”, “ce misto arati pentru o mama”, “ce clasica esti”, “de ce porti bocanci de aia” ca atare. Astora de mi-au adresat intrebari sau s-au minunat,nu le-am prea raspuns pentru ca m-a educat mama sa nu raspund intotdeauna celor care te instiga – altii i-ar numi bully, dar le spun ca daaaa, imi place viata mea de numa’, imi place sa ma bucur de o muzica buna, de-un pahar de vin, de copila mea, de-a companie placuta, de-o cafea si-o carte, de-o tigara cand e cazul. Ah da, si de corpul meu, de o tinuta noua si de-o rochie colorata , aaaah da.. si de drumurile lungi cu masina cu muzica la maxim.

Am incheiat un 2019 bucuroasa, am inceput un 2020 pandemic, am calatorit, am vizitat, m-am iubit pe mine mai mult, pe Lidia si mai mult (daca inca mai incape discutie sa-ti iubesti copilul si mai mult ever). Anul trecut m-a provocat atat de tare, incat am descoperit ca eu chiar am ajuns unde mi-am dorit. Mi-am dorit mereu sa ajung sa locuiesc cu ea, sa o sustin, sa o tin in brate seara la culcare, sa calatorim si sa radem impreuna, sa gatim si sa-i gatesc, sa-mi gateasca si sa-mi provoace si ultimul nerv, sa ne cunoastem cu muzica, gusturile, toanele si calitatile noastre. Oh, si ce fain se simte! Am o Lidie de 13, si eu am cam tot pe-acolo cand sunt cu ea (ma mai si cearta cateodata cand ma apuca excesul de zel).

Ma intreaba mereu cei din jur cum si de ce am dat viata de acolo pe cea de aici. Daca numai s-ar masura viata in bani, masini, job, camasi scumpe, parfum si excursii, as fi ramas fara sa clipesc in viata de acolo – ba chiar o luam si pe ea. Insa viata mea s-a masurat mereu in suflet, in trairi intense, cunoastere, cuvinte, natura, oameni si un pic mai mult timp. Aici am castigat un pic de timp petrecut frumos, intens, bland, cateodata tumultos, dar n-am regretat o secunda.

Eu zic asa: e cel mai fain sa fii parinte, e olecuta greu sa fii parinte singur (dar hei, suntem multi si stim ca suntem si puternici), e minunat ca dimineata (a se citi mai mereu) sa auzi ca cineva iti cere cate ceva. Constientizez cu greu ca o sa vina si momentul ala de care mi-e teama, in care se desprinde si vrea sa suni mai putin, sa intervii mai putin, sa vizitezi mai putin, dar vreau sa ma bucur acum de alegerile mele si de tot ce imi este cu totul. Vreau sa ma cunoasca si sa o cunoscu asa cum ne suntem, cu bune si mai putin bune, cu ifose si gusturi diferite, cu oamenii din jur asa cum ni-i alegem.

Ne e viata asta atat de scurta, si ori m-a apucat pe mine criza varstei mijlocii (nuj la cat incepe, help!), ori imi dau seama ca atat de putin merita sa ne pierdem timpul cu lucruri si oameni care nu ne sunt pe suflet. E asa de important sa ne bucuram de lucrurile cu adevarat importante in viata, de noi insine si de ceea ce ne dorim cu adevarat, incat merita sa facem orice pas catre ceva ce ne fericeste. Fericirea sta uneori chiar in ochii nostri, trebuie doar sa o lasam sa mearga mai departe ca ceilalti sa simta asta. Am experimentat atata rautate in ultimul an, atata nedumerire din partea celorlalti, atatea neajunsuri nu neaparat fondate. Nu e pacat de frumusetea pe care o avem la dispozitie? Nu e pacat de atatea vorbe bune care pot fi spuse si de-atata bine care poate fi oferit? Este.

Mamici, tatici, copii, parinti deopotriva, frati, iubiti, prieteni – luati-va in brate unii pe altii si bucurati-va aici si acum, atat cat puteti, pentru ca anul care a trecut ne-a invatat pe majoritatea ca timpul nu se cumpara si nici nu ne este oferit nelimitat.

Mamica, Mama, Batrana si Ea – oricum o numesti!

Imi tuseste copila din toti plamanii aia sanatosi, imi tuseste in noapte, noaptea aia nedormita, imi trezeste toate simtamintele, alea de veacuri, alea pe care nici nu stiam ca le am, alea de mama, alea de mama care se trece, se ingrijoreaza, plange si nu se da batuta si e acolo…

Sunt nopti in care nu dormim, noi mamici, nu dormim de grija, de drag, de bine, de rau, de durere si de neputinta…

Noi nu dormim de multe lucruri, de teama, de neputinta, si alteori de bine…si-am vrea sa nu dormim pentru ca am merge la cate-o petrecere terminata in zori, dar petrecerea ni se termina uneori in ruga si-n teama… in teama ca apropiatii ne vor fi rau, sau ca acesti copii ai nosti’ ni se vor fi prapadit fara noi… si dreptate avem.

De cate ori nu ne-am temut pentru cei dragi si mai presus pentru copiii nostri..Teama asta o avem in felul nostru, fel pe care in sufletul adanc nu ni-l intelege nimeni (sau cel putin asa credem noi, mamici).

Iti poate fi alaturi mama, tata, frate, sora, sot, seaman, insa momentul in care nu ti-e alaturi pitica/ul ti-e greu, si-atunci nu gasesti sprijin, si te sperii, si-ti vine sa strigi si sa te vaiti, dar uite, te ridici si faci un ceai, si strigi la mama!

Si mai faci o-mbratisare, un sarut pe fruntea plecata de boala si de greu, si-apoi pe fruntea aia dulce razvratita ca nu merge a soala in “saptamana altfel”, si incerci… fara prea multi pasi repezi ca iti creste pruncul.. si nu stii sa fii fara mamica ta. Atunci cand devii..

Imi amintesc cu greu si drag de mama  – atunci cand incerc sa am grija de fata mea, ca ma napadesc lacrimi, si-un dor desi mi-e la 500m distanta – nu era altfel cand era la 15000m distanta, dar stiu ca ma inflorea cand ma lua in brate si-mi spunea ca va fi bine, minune, pentru ca nu am fost crescuta cu multe imbratisari.

Imi amintesc de tata care primavara imi aducea ghiocei, zambile si apoi iasomie – obicei pe care il are si-n ziua de azi, si-i multumesc.

Mama nu m-a oblojit prea mult de mititica – poate de asta dorinta de a-mi obloji prunca, insa mi-a fost stalp si bunastare cand am fost eu cel mai jos. Si pentru asta stiu ca mamica mi-e frumoasa, dulce, rasarit, lumina si bine. Vine vremea sa ne-ntalnim la jumatatea drumului de mamicitie, acela de a-mi iubi mama si copila deopotriva, acela de a multumi si de a oferi mai departe ce am fost invatata.

Nu suntem altceva decat invatatura lor.

Mama, iti multumesc pentru noptile nedormite oferite mie, acelea in care m-ai adormit, mi-ai citit povesti, m-ai sfatuit, si m-ai facut om mare. Acum iti cresc si iti ingrijesc nepoata asa cum stiu mai bine, cum m-ai invatat, sa-mi mai fii, sa ma mai intrebi, sa-mi mai pui intrebari si sa ma mai educi, ca simt eu ca inca nu stiu sa fiu fara sfatul tau – cum zice cantecul “legea tainica a firii, nu pleca fara sa-mi lasi zacamintele iubirii, mama suflet urias”!

Multumiti-i mamei pentru ce sunteti azi, pentru cum va cresteti copilasii, si ganditi-va ca atunci cand va este greu, mamei poate i-a fost de zeci de ori mai greu si iata ce mari si falnici v-a facut!

Plecati-va fruntea si bucurati-va ca va aveti, iar celor care nu, bucurati-va ca o puteti purta  in suflet, e mare lucru!