Cum ingerul meu mi-a devenit doctor

Eram in clasa a IX a cand mi-am dat seama ca vreau sa ajung jurnalist, ca sunt curioasa, ca-mi place investigatia, ca pun prea multe intrebari, ca-mi plac raspunsurile si ca asta va fi calea pe care o voi urma. Cea a unei facultati de jurnalism. In Capitala.

Studiam stiinte exacte la specializarea matematica – fizica sub indrumarea parintilor. Si-mi placeau actoria, literatura, ciocolata si veselia. La scoala invatam sume, algoritmi, limite, teoreme, iar acasa scriam texte, citeam, interpretam diverse personaje, in speranta indeplinirii unui vis.

Asa am ales in clasa a XII a sa aprofundez domeniul jurnalistic, sa citesc mai mult, sa ma pregatesc cu ajutorul unui profesor, pentru acel drum frumos pe care deja mi-l alesesem.

Pasiunea mea pentru ciocolata imi dadea mereu o voiosie aparte (altfel nu-mi explic veselia constanta de pe chipu-mi). Aceeasi pasiune m-a apropiat de prima mea iubire. Se apropia cu pasi repezi examenul maturitatii, bacalaureat pentru care invatam noaptea si care ma speria ingrozitor, asa cum probabil li se intampla tuturor elevilor care se indreapta catre o facultate pe care si-o aleg din pasiune sau sub indrumarea parintilor/ profesorilor/ mentorilor. Se apropia odata cu BAC-ul si luarea unei decizii in ceea ce ne privea relatia, pe care n-o puteam incepe intr-un moment mai inadecvat.

Am ales, dupa un an de pregatire intensa pentru sustinerea examenului de la Facultatea de Jurnalism din Bucuresti, sa ma mut cu el. Nu in Bucuresti, nu urmandu-mi visul, renuntand la tot ce am visat, am studiat, am sperat.

A urmat un an in care am invatat, m-am plimbat, am iubit, am descoperit o viata noua, exact ca atunci cand stii ca vei infrunta orice provocare a vietii. Si a fost placut sa invat ca lucrurile simple imi umplu sufletul. Au fost zile pline de carti, altele pline de concerte, unele numai cu examene. Si noi credeam ca ne iubim in continuare si ca asta avea sa tina cel putin pentru totdeauna.

Am ajuns la sfarsitul primului an de facultate (am ales Comunicare Sociala si Relatii Publice – nu stiu de ce) sa realizez ca am renuntat la mine in favoarea unei iubiri adolescentine. Si a durut, am fost dezamagita de mine, dar nu am renuntat niciodata la ideea de a merge oricand mai departe.

In Ianuarie 2007 am ramas insarcinata. Am pierdut atunci, intr-o secunda, tot ce stiam despre mine, tot ce credeam ca pot realiza. La sfarsitul primului an de facultate, aveam sa aflu ca voi fi mamica. Nu stiam nici ce presupune, nici nu-mi inchipuiam ca voi si ajunge sa devin mama.

Vestea a fost devastatoare, atat pentru mine cat si pentru copilul alaturi de care am crezut ca voi trece prin viata ca fiindu-mi partener. Dar se intampla ca viata sa treaca prin noi, uneori, fara sa ne dam seama de momentele cu adevarat importante. Au urmat apoi discutii, ganduri, frustrari, mustrari de constiinta, regrete, minciuni, secrete, pe care ne-am decis sa le lasam in apartamentul in care ne-am petrecut un an impreuna.

Intre timp, in mine crestea un firicel de viata, o viata pe care nu mi-o inchipuiam nicicum. In iunie 2007 am aflat ca tot ce am crezut ca era iubire intre noi se va termina brusc. In orasul cu tei. Si-a fost sfasietor. A urmat o luna, dupa cele cinci deja trecute, in care am ramas singura cu un bob de viata in burtica, cu o imagine a primei ecografii facute la 5 luni. Si-atat. La 21 de ani nu prea stii nici ce inseamna iubirea, daramite rodul ei. Eu am aflat. Am aflat si ce inseamna rautatea, mandria, egoismul unei mame, nepasarea, imaturitatea, dezgustul, inconstienta.

Cand am fost indrumata sa “scap de sarcina” la sase luni, am stiut ca viata mea se va schimba radical. Copilul alaturi de care eu am crezut ca voi merge mai departe pe un drum necunoscut, s-a dovedit a-si alege mama sfatuitoare “de bine”, in schimb. Nu am inteles puterea unei mame de a-si sfatui copilul ca e mai bine sa scapi de o eventuala povara, de un copil care avea deja sase luni intr-o burtica. A mea.

Trei luni de cand am aflat ca el nu vrea sa mai stie de noi mine, am stat in casa bunicii lui, care locuia in afara Bucurestiului. O mamaie care pentru mine va insemna enorm de mult, toata viata. Cand am trecut pragul casei ei, mi-a spus: ” Nu conteaza ce-mi spune fata mea, ai intrat aici si vei pleca pe picioarele tale, cu un copil in brate”. In tot acest timp, in care eu stateam ba incuiata in casa (ca sa nu afle rudele lui), ba in spital, parintii si prietenii mei stiau ca sunt plecata cu o bursa de studii, afara. Asta pentru ca stiau ca aveam de gand, imi doream mult sa plec mai departe si imi cunosteau incapatanarea. A urmat o perioada in care il imploram pe cel al carui copil il aveam in pantece, sa ma asculte macar, sa-mi faca timpul sa treaca mai usor, macar la telefon (mama lui il luase deja din tara). Asa am ajuns sa-mi dau orice banut pe cartele reincarcabile, al caror cod  il trimiteam prin sms. Nu primeam decat un scurt raspuns: “Lasa-ma in pace, nu vreau sa mai aud de tine”.

La aproape 7 luni am mers la Maternitatea Polizu din Bucuresti. Atunci am auzit prima data de dl doctor Sorin Esanu. Si-atunci nu stiam ca el este omul caruia ii datorez nu doar viata fetitei mele, dar si convingerea ca un inger pazitor poate fi doctor.

Nu cunosteam Bucurestiul deloc, insa mereu treceam, in drumul catre maternitate, pe langa Piata Presei Libere, si-mi spuneam: “as fi putut sa lucrez aici”. Dar eu aveam o burtica, mica si plina de viata, o viata zvapaiata, un neastampar pe care-l simteam la fiecare douazeci de batai ale inimii. S-a intamplat ca la 7 luni de sarcina, mamei tatalui copilului meu, sa-i vina ideea unei cezariene (ca deh, se poate intampla orice, si cum sa nu te gandesti la diverse variante de a scapa de un copil?). Asa am mers intr-un cabinet (nu mai stiu unde) al unui doctor care m-a consultat, si cu o indiferenta, atat in ochi cat si in glas, m-a intrebat daca sunt sigura ca vreau sa fac asta. Nu stiu exact cum am iesit de-acolo, cum am realizat ca nu vreau, ca nu sunt in stare, ca nu-mi pierd sufletul prin mana unui macelar.

Am mers din nou la Polizu, si pentru ca aveam probleme cu placenta din cauza calcificarilor cauzate de contraceptive, am avut o discutie cu domnul doctor Esanu, care mi-a spus clar: “copilul tau vrea sa se nasca, nu mai incerca sa impiedici asta. Iti va fi intr-o zi cea mai mare bucurie.” De atunci mi-a aflat povestea, in urma careia ma striga domnisoara studenta, ma certa atunci cand vedea cate lacrimi irosesc, ma mangaia pe crestet dupa fiecare consultatie, atunci am aflat ca domnul doctor imi era si psiholog, si parinte, si ginecolog. Cred ca ultimele doua luni de sarcina le-am petrecut in maternitate. Acolo m-am certat cu Divinitatea, acolo am vazut suferinta, am auzit si vazut lucruri ingrozitoare pentru o mama, acolo m-am impacat cu Dumnezeu, am luptat cu moartea (pe un geam de la etajul patru), am inceput sa cred in oameni si in singuratate.

Cu multe glume si vorbe bune, am ajuns sa-l cunosc pe domnul cu ochelari (dl doctor), fara sa-mi dau seama ca atunci cand te pierzi, descoperi cat de puternic poti fi.

Am crezut intotdeauna ca atunci cand ascultam bataile inimii copilului din pantecele meu, eram doar o alta femeie ce urma sa aiba un copil. Nu, eram un copil care urma sa auda bataile inimii unui suflet dulce, firav, sensibil, cel putin pentru totdeauna. Atunci nu-mi doream decat sa se termine odata tot drumul. S-a terminat drumul copilariei mele, al fetitei zvapaiate, al adolescentei cu idealuri imense.

Dupa ce am nascut, in urma travaliului de 27 de ore, in urma taierii cordonului ombilical, infasurat de trei ori in jurul gatului unui pui de 2500 de grame, domnul doctor mi-a aratat placenta si mi-a spus: “ai un mare noroc, de care nici nu-ti dai seama acum, dar cauta-ma peste vreo doi ani si vei sti despre ce vorbesc”. N-am realizat atunci nimic, nu puteam decat sa simt bucurie ca s-a terminat tot, cand nici nu stiam ca TOT abia avea sa inceapa.

Mi-am luat pentru prima data fetita in brate la doua ore dupa ce am nascut-o. Era mica si firava, avea o piele de culoarea trandafirilor roz infloriti, avea cel mai bun miros pe care l-am simtit vreodata, si cel mai frumos chip pe care l-am vazut. Dupa ce am descoperit, in ultimele doua zile petrecute in maternitate, ca fetita mea tine cu manuta orice haina aveam pe mine, ca semn al faptului ca nu vrea sa fie lasata, mi-am dat seama ca a stiut intotdeauna, de cate ori s-a gandit cineva sa o inlature. La doua zile dupa nastere, mi-au spus ca putem pleca acasa. Nu aveam pentru ea decat o caciulita verde pe care i-o cumparasem de la un centru comercial de prin Herastrau (imi amintesc). Am rugat o asistenta sa-mi dea o camasuta de bumbac si mi-a adus un body, pentru care i-am multumit frumos. Atat puteam face.

Apoi mi-am infasurat puiul intr-un hanorac de-al meu portocaliu, mi-am luat ramas bun de la domnul doctor Esanu, nestiind cum sa-i mai multumesc, iar el mi-a spus plapand si cu vocea calda pe care n-o s-o uit niciodata: “daca vrei sa-mi multumesti cumva, candva, mergi sa-mi pui o lumanare la biserica, in cinstea copilasului care s-a nascut, dupa ce s-a chinuit mult”.

A urmat o calatorie cu trenul care ma ducea acasa, impreuna cu ea, de aceasta data. Aveam in brate sufletul meu tot. Si o viata care abia avea sa inceapa, cu si mai multe idealuri, vise, impliniri si experiente unice.

Astazi fetita mea e vesela, e cea mai frumoasa, imi intregeste sufletul cand imi spune mami. Am mereu in suflet amintirea unui om, cu infatisare de doctor, care pentru mine a fost ingerul pazitor, caruia ii voi multumi in fiecare zi, pentru viata data, atat a mea cat si a ei…cu toata stima!