Ochii care nu se vad, ne dor

Ma uit mereu cu admiratie la toate familiile alea pline, vesele, mamicile care nu-si mai incap in piele de bucurie cand isi vad pruncul mancand, jucand, balind, cacand.

Am in jurul meu cateva femei care , singure fiind, au copiii cu ele. Le am in jur si pe cele care nu au copiii langa. Si inima lor nu e cu nimic diferita.Si ele se bucura si plang cu aceeasi intensitate. Poate plang mai tare (decat puteti crede). Altfel tot se trezesc, isi beau cafeaua, merg la munca, sunt roboti, exact ca si voi, doar ca taraie dupa ele cea mai mare greutate – lipsa copiilor.

Sunt o manuta de om si mi-am lasat copila intr-un loc sigur pentru ea, loc in care ma pot intoarce cand vreau – acasa, in cuibul din care am plecat. Cand vrea ea, o aduc la locusorul meu, oricare ar fi el, pentru ca asa ne impartim anii – pana reusim sa ne reunim si sa ne strangem in brate de cate ori vrem noi. Si de cate nu vrem, dar trebuie, ca asa fac sufletele care se nasc din suflete.

Mamicilor alora care nu stiu cum e sa-ti lasi copiii, le transmit sa nu judece si sa nu faca afirmatii dureroase la adresa noastra, a celor care au ales sa plece de langa prunci, pentru binele amandurora, sau din neputinta, in niciun caz din egoism sau rautate.

Am plecat de langa Lidia cand era prea mica si ne-am creat o apropiere incredibila in toata distanta asta, in tot timpul asta numarat pe secunde, adunat in ani grei. Dar nu mi-am luat inima de la ce e mai sfant pe lume pentru o mama, nu m-am ingrijorat mai putin daca a fost bolnavioara sau nu a putut sa doarma. Nu m-au durut mai putin esecurile ei la scoala, afara, la mersul pe bicicleta sau in discutiile cu prietenii ei. Nu ma mandresc mai putin (decat va mandriti voi cu ai vostri)  cu copilul meu, atat ca am ales sa ne fie bine, si asta se plateste cu ani pe care nu-i mai castigi niciodata. Imi este frica de asta cum imi este frica de moarte. Si cu frica nu prea poti raspunde multor intrebari.

Am citit carti scrise de mamici care acuza greu ca daca iti lasi copilul nu te numesti mama. Stiti cate femei sunt in lumea asta care au lasat copiii in urma ca sa le poata oferi o caciulita, pantofiori si o educatie (pentru ca, nu-i asa, se plateste mult)? Multe. Vorbesc aici de cele singure, carora le-a fost pus destinul intre ciocan si nicovala la luarea deciziei, dar nu au avut de ales. Ba da, au avut de ales. Doar ca spuneti-mi mie cum iti controlezi ratiunea cand e vorba de bucatica din tine sau cum iti stapanesti iubirea cand trebuie sa pleci?

Eu am avut de ales. Toata lumea are de ales. Doar copiii, din pacate, nu au. Fetita mea nu a ales sa nu mearga cu mine. Si este o vina pe care o port si o (voi) adun(a) in suflet de cand am plecat pana mult dupa momentul in care vom fi impreuna. Si nu imi place asta nici mie, nici ei. Dar vezi, nu e cum ne dorim mereu si nici nu putem fi egoiste.Binele nostru inseamna deseori binele lor.

M-am saturat de scrieri in care se spune cat de rele si denaturate sunt mamele care pleaca de langa puiuti, chiar daca ii lasa la bunici, apropiati, in siguranta si poate mai bine decat langa mama – in lumea larga. Nu inseamna ca incurajez asta. Nu inseamna ca nu-mi striga sufletul in mine de dor si chin departe.

Mamele care aleg sa construiasca totul de la zero, sunt cele care se dau pe ele vietii ca apoi sa poata reveni invingatoare . De ce , cand intr-un sistem plin de constrangeri si nedreptati, mai sunt si judecate? Daca doamne feri ai copil in timpul facultatii, nu exista o lege care sa te ajute sau sa te protejeze, sau sa-ti ofere macar o camera de camin ca sa-ti poti continua studiile. Statul te doboara imediat, apoi te arata cu degetul. Asta e probata.

Apreciem mamele cu copii langa ele, cele care au luptat sa munceasca part time si sa petreaca mai mult timp cu copiii, care au ales sa traiasca pe banii partenerilor intr-o mai mare masura dupa ce au renuntat la job-ul full time, sau care au parinti care pot sprijini, dar nu le uitati pe celelalte, care ar fi vrut sa faca asta si nu au putut. Ca viata asta nu e mereu roz.

Dar nu uitati o clipa ca sunt si mamicile care au razbit singure, si fara copii este ca si cum iti cari crucea de doua ori pe-acelasi drum, si tot incerci sa mergi mai departe, sa aduni si sa aduci pentru copilasul tau tot ce e mai bun. Si nu ai decat o incurajare, vocea auzita la telefon sau o imagine virtuala pe skype. Copilul tau nu are nevoie de asa ceva, ar da oricand toate dulciurile pe o imbratisare. Dar tu stii ca toata iubirea din lume nu il poate hrani (copiii plang rau de foame, dupa cum bine stim cu totii).

Eu sunt una din mamicile alea judecate in carti, in campanii, in discursuri. Dar nu sunt singura, si vreau sa va opriti din judecat. Ca numai noi stim cum ne croim drumul inapoi catre suflet. Pentru ca da, sufletul ni-l lasam in urma odata cu copiii, dar trebuie sa mergem mai departe zambind si razbind.

Lidia m-a invatat ceva:”Mami, trebuie sa  ai voce buna si vesela, ca eu sunt bine si ma bucur, stiu ca este pentru noi.”

Dar e doar greu.

lidia

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s