Azi n-am zambit si au strigat dupa mine

Astazi am avut o zi nu foarte buna, asa cum nu am mai avut de ceva vreme…Nu-mi era dor, insa sunt bune zilele astea. Te aduni, tu cu tine acolo, te cuibaresti in suflet si plangi mocnit asa, fara sa lasi vreo lacrima sa scape. Asta doar pentru ca esti matur, om in toata regula si nu ai vrea ca oamenii de pe strada sa-ti spuna sa zambesti asa cum mi s-a intamplat mie.

Mi-au spus mai multi oameni, dragi si necunoscuti, ca eu nu-mi pot ascunde supararea. Si au dreptate. Nici fericirea. Cand sunt bucuroasa imi zambeste fata cu totul, mi se fac ochii mari si lucesc frumos, fie ca am parul valvoi dimineata, fie ca am uitat sa ma “demasc” decuseara.

Lidia mea se supara foarte tare doar la gandul ca nu poate iesi afara inainte sa-si faca temele. Am avut cateva discutii pe tema asta (pentru ca acum discutam ca prietenele), dar cu ochii in lacrimi imi spunea cat de grele si urate i se par temele. M-am gandit atunci sa-i usurez cumva munca, sa-i ofer pauze, sa incercam sa ne jucam si sa facem temele mai placute, dar nimic nu parea sa functioneze.Ne amageam amandoua si faceam si teme. Dupa luuungi discutii, si temele facute in cele din urma, imi cuprindea fata cu mainile ei micute si-mi spunea ca lucrurile bune vin din “intamplari rapide” – asa le spune ea intamplarilor la care nu te astepti.

Am inteles-o mai tarziu, cand nu am mai putut asista la teme, la masa, la joaca, la serbari, la dansuri, la boacane. Ne intelegem un ape cealalta atat cat poate intelege ea ca mami este in alta tara, si atat cat pot intelege eu ca departarea mai dureaza cel putin un an. Un an care se aduna la cei opt ciuntiti de neputinte, dor, grija si iubire. Iubire muta, alteori strigata, pentru ca nici una nici cealalta nu suportam prea bine dorul.

Cand i se face dor de mine, desi vorbim destul de des (nu suficient pe cat si-ar dori orice suflet cu un pui), prefera sa nu vorbim. Asa isi manifesta ea puterea asupra sentimentelor dureroase de neputinta. Pe mine ma doare dar o admir pentru tarie, ii spun ca o iubesc si mi-e dor de ea, ea incheie cu un “si mie” si inchide repede, ca sa se imbrace fuguta sa plece afara sau sa se joace cu papusile, sau cu verisoara ei, astfel incat sa nu aiba timp sa-si manifeste prea mult suferinta. “Pentru ca ma vad parintii, mami, si nu-mi place” (n.r. parintii mei – asa le zicem noi de cand e micuta).

Eu mi-as dori sa invat de la ea sa fiu atat de puternica. Dar nu sunt. Dimineata, in supararea mea, am iesit din casa si nu puteam schita un zambet. De la casa cu flori, una de dupa colt, in drumul meu spre statia de autobuz, iese un domn si-mi spune: “Smile a bit, we all have to go to work today, but at least the sun comes out.” Am zambit, am plecat capul si am mers  mai departe. Apoi striga dupa mine:” I miss that smile already!”. Am plecat mai departe zambind, dar la fel de suparata.

Cand se aduna unele mici de-ti apasa sufletul, vrei sa te retragi in coltul cel mai verde al sufletului tau, sa stai acolo si sa plangi niste zile, sau niste vieti, pentru ca asa te simti atunci. Cand te simti asa si mai ai si-un sufletel pe care ai vrea sa-l ai langa tine, nu poti decat sa te faci mic, sa plangi, sa-ti stergi ochii impaienjeniti cu maneca si sa pleci mai departe, pentru ca ai de adus sufletul mic aproape.

Eu, Lidia mea, as vrea sa-ti spun ca vreau mereu sa zambesti, pentru ca zambeste toata lumea cu tine. As vrea sa ai parte de oameni alaturi cand nu zambesti ca sa te sfatuiasca ei, daca eu nu pot mereu. As vrea sa stii ca mami ar vrea mereu sa zambesti, pentru ca asa cum ai spus tu, “oamenii trebuie sa aiba o voce buna, cu veselie, nu voce rea cu tristete”.

Te iubesc, si nu uita sa zambesti si azi, si cand citesti asta. Zi de mijlocul verii, intr-o Londra cu nori si dor.

Advertisements

Prieteni si papusi vampir

Mi-o visez pe Lidia mereu putin mai mare..cu vreo opt ani mai mare, un par lung si blond ca acum. Noi vorbim ca doua prietene oricum si mi-a facut cunoscute fetele din Monster High mai mult decat cunosc personaje din Game of Thrones, dar nu-i nimic, o sa deveniti mamici si-o sa vedeti cum e 🙂 stiu ca zambiti acum.

Azi mi-a trimis o prietena de-ale mele  o piesa de-a lui Margineanu, si instant mi-am amintit mai bine de doi ani petrecuti impreuna in Bucuresti, un loc drag in care mi-am lasat particica din suflet.

LIDIA

Lidia draga mea, cand vei fi mai maricica as vrea sa citesti asta si sa stii ca-ti urez din suflet sa intalnesti oameni pretiosi si prietene adevarate asa cum am intalnit eu. Pe Bianca ai cunoscut-o, pe Elena nu, dar ai vorbit cu ea la telefon cand aveai vreo cinci anisori.

O sa cunosti in viata ta oameni, poate mai multi decat am cunoscut eu si  te rog, asa cum am facut si eu, sa iei ce gasesti mai bun la ei, sa le dai incredere si sa le transmiti energie, voie buna si simplitatea unei vorbe bune oriunde te-ai duce. Sa pui suflet si pasiune in tot ce faci, chiar daca unii o sa te strige “moldoveanco”. Nu o fac cu rea intentie, o sa vezi ca la un moment dat o sa te simti mandra. Mami  e mereu mandra ca e moldoveanca 😉

O sa te bucuri de toate lucrurile pe care le implinesti si vei plange pe umeri diferiti de-ai mei pentru ca asa vei alege (eu voi fi tot langa tine, dar o sa ai cateva prietene cu care o sa dezbati subiecte pe care le consideri prea mult pentru mine, sau prea putin), desi as vrea sa stii ca eu sunt acolo, cu bratele larg deschise. Dar cum ai spus tu, “mamele au datoria sa sustina copiii, ca de aia sunt crampeie din inima lor”.

Asa cum spunea cineva, o sa-ti doresti candva sa cunosti intreg universul  si nu vei putea, asa ca mami te roaga sa ramai curioasa si umila in fata informatiilor, iubitoare in fata vietatilor, ascultatoare in fata batranilor si nepasatoare in fata oamenilor rai.

In fata prietenilor dragi sa ramai sincera, puternica atunci cand au nevoie, ascultatoare, placuta si niciodata sa nu uiti ca sufletul oricarei actiuni vine de la tine.

Eu multumesc mereu oamenilor dragi din viata mea ca sunt, m-au facut pe mine sa fiu. Imi doresc sa ma bucur mereu asa cum m-am bucurat astazi, chiar daca doar din amintiri.

Si tie, Lidia mea, iti doresc da te bucuri insutit mai mult poate…

Scrisoare. Tatalui care mi-a abandonat copilul

In mod normal, ar fi o pagina goala. Pentru ca asta mai pot spune despre tine. Altfel, spun toate astea pentru ca aleg sa fiu una din putinele femei care-si recunosc sentimentele, vointa, puterea, dorinta de a-si creste copilul in tihna. Si stii tu, sufletul e cel care nu ofileste niciodata. Dar mintea oboseste.
Tihna pentru care este nevoie ca ele, mamele singure, sa creeze pentru ele si pruncii lor un fel de bula de bunastare, protectie, voie buna, zambet si sustinere. Toate astea nascute din durere, din dezbin, din deznadejde, neincredere. Si ma intreb…tu cand iti speli fata dimineata, mai stii cine esti?
M-as minti sa spun ca mi-ar fi placut sa nu te cunosc. Pentru ca te-am cunoscut putin dar te-am iubit mult, te-am iubit frumos… de-am reusit din iubirea de atunci – cenusa pura a anilor de-acum, as spune, sa am pe lume sufletul meu cu privirea Ei. Si doar pentru asta multumesc divinitatii ca ma tine puternica. Zambetul Ei e cel pentru care eu am fruntea destul de sus.
Stii ce ma gandesc uneori? Ca daca inca mai vrei sa ne vedem (asa cum te-ai gandit tu), este pentru ca esti mult prea josnic, mojic (cum spunea bunica mea), esti intruchiparea perfecta a raului pe care n-am crezut ca o sa-l traiesc eu. Pentru ca ce? Sunt eu femeia care va ramane singura in tumultul vietii cu un copil in brate, intr-un tren care s-o duca din maternitate direct la parinti, la doar 6 zile de la nasterea copilului? Pentru ca ce a crezut ea ca-i va aduce fericire, i-a adus de fapt clipe de chin si durere? Sunt eu femeia care va implora atentie din partea unui barbat pentru copilul ei? Sunt eu femeia care va trebui sa-si poarte singura de grija si mai mult, sa-si indrume barbatul de manuta prin viata? Sunt eu femeia care-si va iubi copilul cu pretul vietii si va pleca ochii in fata unei societati atunci cand barbatul o va parasi?
Da, sunt o femeie, mama, citeste bine, care refuza sa te vada, chiar daca insisti. Chiar daca ii spui ca te macina, ca te deranjeaza, ca ai temeri, ca ai vrea sa nu fi fost asa. Sunt sapte ani de cand ai facut alegerea. Corecta sau nu, ai ales sa pleci pe drumul tau, uitand ca aproape te imploram sa-ti recunosti copilul. Sa te judece cine n-a gresit. Ca eu am facut-o, te-am judecat cu mintea de fetiscana , doar pentru ca aveam, poate, o inteligenta emotional precara, mi te-as fi dorit langa mine cand Ea imi strangea in pumnul mic bluza (atat cat incapea intre degetele mici) cand o alaptam. Sau poate stii ce? Poate asa ar fi fost firesc… ca ia ghici…cliseu sau nu, animalele nu-si abandoneaza puii. Pune mana si fa ceva bun pentru familia pe care ti-ai intemeiat-o!
Nu o sa-ti povestesc acum momente pretioase din viata noastra ( a mea si a ei), pentru ca este irelevant pentru tine. Ma tot cauti, cu pretextul ca ai vrea sa vorbim despre ea. M-ai cautat si sa-i deschizi un cont de economii, pana ai facut greseala si-ai scapat una mica : “ asa fac si eu niste bani luna asta de salariu, si –i fac si cont de economii copilului”. O data (in sapte ani) ai si vrut sa-mi dai ceva pentru ea. M-am bucurat. Am si fost uimita. Niciodata, niciodata in cei sapte ani nu ti-ai amintit ziua ei de nastere. Sa te intreb daca stii cand ti-a fost nascut primul copil? O sa spui ca simti ura in textul pe care-l citesti… Nu este ura. Cand ti-am spus ca pentru mine nu mai existi, decat ca tata biologic al ei, cu toate ca mi-e rusine, am fost cat se poate de sincera. Daca ai nevoie de vreo iertare, roaga-te. Eu, dragul meu, iti mai pot spune ca niciodata nu o sa aleg sa tac, sau sa plec capul, ca sa platesc nevoia societatii de a descuraja sau de a invinui mamele singure, femeile care aleg sa mearga mai departe cu fruntea sus, dupa ce au fost nevoite sa infrunte..nu numai umilinte, sa spunem. Imi esti strain si asa vreau sa-mi ramai.
Nu vreau sa-i refuz Ei dreptul de a te cunoaste atunci cand viata va va aduce poate impreuna. In ciuda faptului ca spuneai in stanga si-n dreapta intr-un orasel mic de provincie ca nenorocita de femeie (eu) nu te lasa sa-ti vezi copilul, desi tu..bun samaritean, ai fi vrut. Ti-am spus asta mereu, si sustin cu tarie ca parintii care stiu sa fie langa copiii lor, chiar daca nu mai sunt impreuna, sunt de apreciat. Tu insa, inceteaza sa ma cauti pe mine, sa incerci sa afli detalii cu privire la un eventual partener al meu, sa incerci sa faci “glume” (asa cum le numesti) cu mine. Ai o sotie cu care sa faci asta, ai un alt copil de care sa te bucuri..nu-ti bate joc de sansele care ti se ivesc in viata…Creeaza-ti un coltisor de lumina catre care sa te indrepti si te mai rog atat, lasa-mi viata in pace… Sunt un simplu om pe lumea asta, care are alaturi un copilas.
Ingaduie-i sa nu cunoasca rautatea de pe-acum. Nu ai nici un drept sa o inveti raul de mica.

ROGVAIV – Rost, Oameni, Gay, Viata, Acuzatii, Iubire, Valentina

Azi. Un azi de septembrie, cu soare ca de iulie, in orasul mic – ca acum mai bine de sapte ani, cu o palma peste fata primita inca de dimineata. Bine, la figurat vorbind, insa palma peste fata mi-a amintit cumva de copilarie. Copilaria mea, cea din minte, cea de la 20 de ani, cea de cand o aveam pe Lidia in burtica.

Tot azi am citit despre stigmatizarea celor care simt, sunt si actioneaza diferit. Despre cum sunt marginalizati, impinsi in alte societati, culturi, etnii, pentru ca oh, da…sunt considerati ori de alta etnie, ori bolnavi, ori inadaptati. Am citit astazi despre gay (homosexuali, pe intelesul tuturor). Si mi-a placut. S-a intamplat sa-mi placa, pentru ca vorba autorului articolului, el s-a ridicat din mocirla de la maginile blocului, din dosul frunzelor de brusture amar, din gandirea inclestata in nestiinta a celor care condamna. Cititi oameni buni, cititi! Sau cel putin, cereti o parere, aprofundati subiectul, macar asa, inainte de a povesti la o cafea cat de bine stiti sa va exprimati ura, nestiinta si frustrarea.

Am facut legatura cu cea mai scumpa faptura din viata mea, copilul meu, intentionat.

Eu am crescut langa un gay, ca langa un frate. Un frate cu nume ciudat, cu par uneori roz, uneori albastru, cu un temperament puternic si-o inteligenta sclipitoare. (Acum recunosc ca eu am auzit de “Ion” al lui Rebreanu de la El, apoi l-am citit, insa pana sa ajung a-l citi, luasem deja note bune in urma analizei pe text facute seara, la poarta bunicilor).

Cunoscandu-ne de la 14 ani, imi era greu sa inteleg prin ce trece, ii era lui greu, daramite mie, unui copil… Un lucru stiu cert. Ii placea Andreea Balan si avea coregrafii mai bune ca ale ei, iar bunica lui ne facea cele mai bune prajituri din intreg tinutul. (si-acu le mai face, cu acelasi drag).

Cand a venit vremea sa-i spuna celei mai bune prietene (mie) ca el este homosexual, ei bine… a trebuit sa ne intalnim intr-un oras neutru, a trebuit sa mai cunosc cel putin o persoana (pe care acum am ajuns s-o iubesc), a trebuit sa scrie 10 foi in tren (calatorind Bucuresti –Iasi), a trebuit sa stea cu spatele la mine pentru ca nu ma putea privi in ochi, isi stergea lacrimile in timp ce mi-a spus: “te inteleg daca nu mai vrei sa vorbesti cu mine niciodata”. Nu m-am pus niciodata in pielea lui. M-am intrebat mereu insa…”de ce cunosc eu un om diferit?”, “de ce am intalnit unii oameni?”

Azi, Septembrie Marti (ca sa nu-l citez pe Brenciu), am intalnit o fetita de 7 luni. Din pacate, nu i-am intalnit si parintii. Sau…ba da, i-am intalnit parintii adoptivi – pentru o perioada. Am intalnit o fetita abandonata intr-un spital, luata mai apoi in plasament. Cumva, sclipirea din ochii ei m-a facut sa intreb si sa aflu detalii…Valentina (asa o cheama) este un copilas cu ochi mari, cu obrajori rotunzi si rozalii. Tanara mamica nu si-a permis s-o tina langa ea, neavand nici macar sprijinul parintilor, daramite al celui cu care ar fi trebuit sa-si construiasca o familie. Din ce am aflat, parintii biologici isi pot vizita copiii aflati in grija asistentilor maternali, insa mamica nu a mai venit s-o vada. Stiu, in mod normal unii ar arunca cu pietre (sa arunce cel far’ de pacat!). Nu m-am intrebat ce este, poate, in sufletul ei pentru ca durerea din sufletul meu e mai mare.

fericire

Inainte de a avea un scop pentru care sa traiesc, un motiv pentru care sa ma bucur de fiecare zi a vietii mele, inainte de a aduce pe lume Duduta (pe Lidia), cineva, intr-un fel (nici nu mai conteaza acum) m-a sfatuit sa nu o pastrez langa mine. Daca nu se putea inca dinainte de a o naste, o puteam lasa oricand intr-un centru de plasament. Am vizitat (n-o sa uit niciodata linistea tulburatoare, mirosul din incapere si desenele de pe pereti) cladirea in care se presupunea ca va ramane bucatica din mine, la propriu. Nu stiu cum se simte moartea, dar m-am simtit mai pustie decat poate m-as simti la atingerea fiorului mortii, in momentul in care m-am gandit ca mi-as putea lasa copilul. Paradoxal, nu-i asa?  Astazi, privind-o in ochi pe Valentina, am retrait o stare pe care am crezut ca am ingropat-o demult…

Eu, din fericire, am avut alaturi niste parinti extraordinari, cu al caror sprijin am putut avea langa mine ceea ce am mai de pret. Viata. Sau Lidia. De cand este ea, viata mea are un nume :).

Din fericire am avut langa mine si pe cei carora le multumesc si azi. Prieteni ca ei doresc oricui. Prieteni care mi-au adus viata inapoi, prieteni fara de care nu mai eram mama, suflet, om. Prieteni fara de care nu-mi vad nici acum viata.

Stiu, sunt trei mari subiecte pe care le-am atins aici, dar o sa revin la intrebarea “de ce se afla niste oameni in viata mea?”.

Datorita oamenilor gay din viata mea, am ajuns s-o am pe Lidia langa mine. Oricat de greu mi-ar fi sa recunosc, ei au fost singurii care mi-au spus raspicat: “ tu o sa ai un copil, si-o sa-l tii bine langa tine!”. Si asa a fost. Nici nu stiu daca v-am multumit vreodata, dar stiu ca atunci cand Lidia va are in preajma e cea mai vesela, asa cum sunteti si voi…privirea noua ne este de ajuns. Mi-as fi dorit ca mama fetitei pe care am intalnit-o azi sa aiba acelasi noroc ca al meu, sa aiba parte de aceeasi oameni minunati in viata ei. Mi-as fi dorit ca oamenii sa judece mai putin si sa simta mai mult. Stiu ca Valentina este un copil norocos, prin simplul fapt ca a venit pe lume. Stiu ca nu intamplator am intalnit-o. Stiu ca oamenii din viata noastra, toti, ca i-am intalnit sau nu, au un scop.

Lidia mea s-a nascut in urma sprijinului moral pe care l-am primit de la cei pe care unii ii numesc inadaptati, scursori ale societatii, bolnavi. Nu stiu, zau, cine e cum :).

Departe e acolo unde sufletele uita de cei dragi pe care i-au intalnit intr-o viata, chiar daca viata le-ar fi o zi

Ziua mea de nastere nu e atat de importanta. Eram in liceu cand profa’ de religie m-a ridicat in picioare si m-a intrebat :

– E ziua ta?

– Da. Am raspuns.

– Ma bucur pentru tine, la multi ani si cand ajungi acasa sa-i transmiti mamei tale felicitarile mele. Astazi face 16 ani de cand simte pentru tine o iubire pe care tu nu o intelegi acum.”

N-am stiut ce mi-a zis, m-a rascolit putin, ce-i drept…insa am ignorat. Bineinteles ca nu i-am urat mamei nimic, doar era ziua mea.

Pe 4 februarie, o zi cu soare si frumoasa (altfel) anul acesta, a fost ziua mea. Mi-a mai trecut un an din viata in care nu am realizat ce mi-am dorit cel mai mult, de cand e in viata mea EA. Nu am reusit.  Zambete, glume, flori, un om bland si cald, multi oameni veseli, ciocolata, vise, ani, amintiri, sperante, nule toate. Ziua mea m-a durut anul acesta. Mi-a lipsit imbratisarea cea mai de pret, zambetul cel mai drag, vocea care locuieste mereu in sufletu-mi.

As vrea ca bucuria ei sa vina mereu din bratele mele,de la pieptul meu,  insa nu este asa. Si fiecare zi care trece din noul an, pana la urmatoarea aniversare, se aduna intr-un dor si intr-un zambet dulce. Zambet care m-ar fi nascut de ziua mea.

Image

Eu stiu ca “de prisos” ar fi cliseu aici, dar asa am simtit fiecare cuvant, gest, gand, fara ca macar sa-i aud vocea la telefon.

Veselia ei si nevoia de plastilina mi-au facut urmatoarele zile sa conteze. Mami, vreau sa stii ca si sufletul meu se face mic atunci cand nu te vede, asa cum inimioara ta “bate mai incet cand suntem departe”. Dar departe, mami, asa cum ai spus tu, “e acolo unde sufletele uita de cei dragi pe care i-au intalnit intr-o viata, chiar daca viata le-ar fi o zi”. Noua, puiule, viata ne este acum, azi, in fiecare zi, maine si dincolo de curcubeu, aproape. Suntem aproape cat inimioara ne bate. Noua ne bate in acelasi rim, si-atunci distanta nu mai are loc. Nu intre noi.

Am facut azi sase ani si patru luni de cand iubirea a luat, pentru mine, forma.

Delicii. Altfel.

Imi amintesc mereu de gustarile sanatoase pe care mi le prepara bunica, rapid, simplu, delicios.

N-am inteles niciodata cat am fost copil, de ce bunica usca fructele toamna, sau spre sfarsitul verii. Adoram bucatele de fructe in laptele cu gris al bunicii, mai ales in serile racoroase de toamna tarzie in care ma jucam pana tarziu in curte. Cand fetita mea a gustat prima data Mixul de TENTATII DULCI de la SOLARIS, am stiut de ce ii place. Fructele si semintele din mix sunt combinatia perfecta pentru o gustare extraordinara exact pe gustul nostru.

Image

Am fost mereu foarte activa din fire. Si datorita unui metabolism extraordinar pe care il am, nu am avut probleme cu greutatea, insa recunosc ca nici nu mai e ca la 20 de ani. Acum nu respect nici de departe programul regulat al meselor. Am un mic obicei (l-am transformat deja in tabiet dimineata) pe care il ador. Imi beau cafeaua in timp ce-mi citesc mailul/ presa/ agenda si imi place sa ciugulesc in acelasi timp din pachetelul de CAJU SOLARIS. E o mica placere atat pentru gustul foarte bun cat si pentru consistenta.

Nu gatesc foarte des, insa atunci cand o fac, am o deosebita placere. Eu sunt din Bucovina si painea pe care o mananc de obicei, imi place sa fie coapta in casa, mai ales ca ador mirosul care se imprastie in toata casa. Dupa ce ma distrez in timp ce framant coca, adaug mereu MIXUL de SEMINTE de DOVLEAC si FLOAREA SOARELUI de la SOLARIS. Imi amintesc ca eu decojeam seminte cand eram micuta, doar pentru ca mama imi spunea ca o ajut. Acum am “ajutorul” intr-un pachetel cochet.

Cum exista vorba ca “atata timp cat exista ciocolata, e totul perfect…” imi place ca ciocolata mea de casa sa aiba mereu un gust aparte. Imi place sa fie mai cremoasa pentru ca la final adaug delicioasele ALUNE de Padure de la SOLARIS pe care le las la cuptor pentru cateva minute, pana devin crocante. Nu au doar un gust aparte, arata si extrem de cochete invelite in ciocolata.

Laura gateste mereu delicii la PrioriTea, pe langa locul aparte pe care va invit sa-l savurati (intru totul), am aflat si despre micile ei trucuri pe care le foloseste pentru a obtine intotdeauna gustoasele preparate. 

Ah si sa nu uit! Bem un must la PrioriTea

Accepti sa mori doar pentru ceea ce te face sa traiesti

Mie imi place mult culoarea verde. Daca as sti cum iti dai seama despre toate lucrurile pe care le placi, probabil m-as opri din cautat, citit, calatorit, zambit, investigat in ale vietii. 

Cand aveam burtica mai mare, am petrecut foarte mult timp singura. Bine, nu singura, cu ea in burtica. Vorbeam, zambeam (cand nu plangeam), ascultam muzica, mergeam pana-n suflet, al meu, apoi al ei, ea probabil chicotea si ma “ghiontea”, eu mangaiam burtica, apoi imi stergeam fruntea…de ganduri, de indoieli, de necredinta. Si-am gandit apoi cu fruntea si-am simtit cu sufletul (cu cel din burtica rotunda mai mult). Am adunat randuri de carti – cred ca i-a placut Monsieur Poirot al Agathei Christie – am dunat simplitate, bucurie pentru miros frumos, placere pentru gust dulce, lene pentru zori cu racoare, fiori pentru stropii de roua. Le-am adunat pe toate si s-au concretizat in jurul ochilor. Inca adun acum povestioare, strangeri de mana, imbratisari calde, nopti cu somn jucaus la picioruse, baloane de sapun ce zboara catre alt taram, forme de nori, fire de faina de pe nasuc, urme de palmute transpirate pe geam, bucuria fiecarei zile.

In inima inimii mele, cred ca atunci a luat fiinta voiosia pe care mi-o daruieste acum, cred ca in momentele pe care eu le consideram triste, avea loc intruchiparea adevaratei fericiri – cea a rasetelor ei in hohote, cea a bucuriei ca ne asezam la masa, cea a iubirii de negrait. 

Dupa ce am simtit prima data bataia inimii ei la pieptul meu, si mi-am umplut sufletul de bine, dragoste si gingasie, m-am simtit pentru prima data responsabila si vinovata pentru tot ce mi-a trecut negativ prin minte, suflet si viata. Apoi am simtit acel firesc sentiment pe care il ai atunci cand esti foarte fericit si n-ai vrea sa-l impartasesti cu nimeni, insa il spui, pentru ca stii ca nu are cum sa dispara. 

Imi amintesc zambind (acum) ca mi-am sunat prietenii dupa ce sufletul meu a luat chipul ei, si tematoare, le-am spus ca nu mai sunt singura. Nestiind ce inseamna, ei m-au felicitat. Eu le-am povestit, ei m-au felicitat inca o data si s-au bucurat. Unii. Altii m-au compatimit. Eu nu i-am inteles. Aici a inceput momentul in care mi-a fost prima data frica de oameni. De gandurile lor, de puterea amprentei societatii asupra mintii firave a naturii umane.

Au urmat apoi cateva momente (nu putine) in care fiecare om care-mi era in preajma sau aparea, ca prieten, amic, ruda, cunostinta sau strain, avea ceva de adaugat, de spus, de regretat, de simtit, de destainuit, de invinovatit, de judecat, (dar cu bucurie pentru mine, aparent) ca si cum povestea mea s-ar continua nu in sufletul meu si-atat, ci in lume, pentru lume. 

Atunci cand se intampla asta, te doare compatimirea din ochii oamenilor. A tuturor celor care-ti spun ca va fi bine, si nu stiu ca este, ca trece si perioada grea, si nu stiu ca iubirea abia atunci ti s-a nascut, celor care-ti spun ca inteleg ca-ti este greu, si nu stiu ca greutatea e pe umerii lor, doar pentru cat se chinuie sa inteleaga cum duci de fapt fericirea toata intr-un suflet mic.

Atunci cand iti infloreste credinta in suflet si frumosul in lumina de pe chip, mamica fiind, chiar singura, nu-ti pasa de nedumeririle lor, de capul usor lasat pe-o parte si duiosia din glas cu care iti spun : “Trebuie ca-ti este greu si te inteleg”. Ei inteleg poate neputinta pe care isi inchipuie ca ar avea-o daca ar fi in situatia ta. Ei nu stiu cata putere, mandrie, curaj si iubire poate duce o mamica. 

Dar asta nu face decat sa te incurajeze sa nu mai judeci, sa accepti curiozitatea oamenilor, pentru ca este normala, si eu eram curioasa cum o sa ma simt mamica. Si ma simt bine, mandra si mai iubitoare, mai calma si mai sensibila la lumina din suflete. 

Condamnarile, neajunsurile, invinovatirile, nepasarea, indarjirile nejustificate mi le-am pastrat departe intotdeauna. 

Imi plac mult oamenii si ma surprind uneori cu gandirea. Daca ne-am masura gandirea in intuneric si sufletele in lumina? Nu e oare intunericul doar absenta luminii? 

Pe mine Micul Print m-a invatat bine : “Florile sunt plăpânde. Şi neştiutoare. Se apără şi ele cum pot. Se cred nemaipomenite cu spinii lor.” 

Poate-mi place verdele pentru ca aduce speranta. Bunica avea pereti verzi si-mi spunea: “Uite cata bucurie e aici in casa, o fi de la verdele proaspat cu care am binecuvantat peretii”.

 

Eu n-o sa uit sa fiu copil.

Dorul nu circula cu autocarul, desi are pasi marunti

http://www.youtube.com/watch?v=rAD-4XKBcmA

In fiecare dimineata exista o neliniste in sufletul meu mic, cum ca nu ajung niciodata sa te vad atat cat mi-as dori. Si nu te vad mult, desi imi doresc.

O sa-ti explic asta pe indelete, Dudi.

Atunci cand ma pregatesc sa plec la munca, ma grabesc, uneori nici nu-mi aleg hainele, iau o gura de cafea, ma mai intind de doua ori si alerg prin casa cu gandul ca trebuie sa prind tramvaiul de fara 20.

Asa-s de bezmetica, incat nu realizez cand imi trece ora in care ma pregatesc.

Stai…cred ca asta as face daca nu ti-as vedea poza pe care o tin in loc de icoana. Esti micuta si cocheta, cu obrajori buclucasi si manute fine, cu par balai in care-ti stau fluturasi, cu zambet gingas si privire clara.

Vad poza ta inca inainte sa ma ridic din pat, desi imi esti gand si suflet deopotriva, oricand. Image

Atunci cand mangaierea mea ti-a adus somn lin, pentru prima data cand te-am avut in brate, am stiut ce inseamna implinirea de a-ti fi dat viata. Cand erai mai mare cat un gandacel, iti placea sa ai un deget dolofan mereu pregatit pentru micul dejun (sau pranz, sau gustare, pentru ca la cina aveam “piciorus proaspat din baita cu levantica”). Cand ai scos prima data nasucul in frigul aprig (nu, nici acum nu-ti place fularul) am stiut cum arata un biscuite dulce cu un nasturel aplicat.

Cand te-au mangaiat raze de soare, trimise de-un vant domol, primavaratic, ai ridicat singura capsorul si-ai vrut sa pleci. Atunci a fost prima data cand am stiut ca bratele mele iti vor ramane mici si iubirea mea va creste… pe masura ce tu-ti vei dori si alte iubiri.

Tu n-o sa-ti amintesti momentele in care iti sprijineam manutele ca sa faci primul pas. Tu cautai doar o baza puternica pentru urmatorul pas, eu iti ofeream in palma toata dragostea, si sprijinul necontenit pentru pasii care au urmat, si pentru cei care vor urma.

Daca iti amintesti povestile pe care le citim acum, cu siguranta intr-o zi iti voi aminti eu si povestile la care ma inganai cand dintisorii albi se cereau trimisi, in ani, la Zana Maseluta. Si nu au fost putine povesti…deci cu siguranta iti voi spune despre ele. Aveai un gest duios de a-ti alina durerea. Imi mangaiai fruntea atunci cand pierdeam randul povestii…in vis. Atunci am stiut cat de puternica esti.

Cand am plecat pentru prima data in excursie, mi-ai adormit in brate inca de cand a plecat masina. Cand am ajuns la munte, insa, te-am gasit in apa, dupa doar zece minute. Si abia faceai primii pasi tematori. Am stiut ca o sa-ti placa muntele si marea, ambele in acelasi perimetru daca s-ar putea.

Mami, mai tii minte cand m-ai intrebat ce inseamna “pitzi” si daca vine de la pitigoi? Cred ca am gasit cea mai buna explicatie acum: “Pitzi” de care ai auzit, n-o sa inteleaga niciodata cum poti tu numi “mall” un mic spatiu de joaca, cu mingiute, jucarii si puzzle-uri.

Mi-ai adus intr-o zi un buchet de liliac. A fost primul buchet de flori primit de la tine, o sa-mi amintesc mereu zambetul tau, florile nearanjate, parfumate, si ochii plini de veselie care-mi strigau iubirea in nuante de violet.

Ma intrebi, mereu cand vorbim la telefon, ce-ti aduc, pentru ca mereu ai o lista bine pusa la punct. Si-mi  notez de fiecare data. Dar Dudi, imi scrii in suflet, cu neputinta multa, dorul infinit. Sa-ti amintesti, numai, momentul de tandrete in care mi-ai cuprins fata intre manutele dulci, jucause, si mi-ai soptit ca sunt o fata buna. Pentru momente ca cele in care sunt cu tine, as cere divinitatii sa-mi rideze fruntea pentru o eternitate si-un pic…

Este intre noi un dor pe care desi il impartim, creste pe zi ce trece, si creste mare pentru amandoua, separat. Dorul mic creste in sufletul tau mare, si dorul mare creste in sufletul meu plin de dor, deja.

Nu uita sa-mi sari in brate mereu la fel cand ne vedem, sa-mi razi de slabiciuni si frici, sa-mi alimentezi diminetile cu ras dulce de copilul meu bun. Nu uitam ca desi dorul s-a cladit mare, mare, mare, in pasi marunti, el nu merge cu autocarul (asa cum m-ai intrebat), nu ne ajunge din urma. Doar iubirea. Iubirea are pasi mari si repezi. Si vom creste frumos, in iubire!

Cum ingerul meu mi-a devenit doctor

Eram in clasa a IX a cand mi-am dat seama ca vreau sa ajung jurnalist, ca sunt curioasa, ca-mi place investigatia, ca pun prea multe intrebari, ca-mi plac raspunsurile si ca asta va fi calea pe care o voi urma. Cea a unei facultati de jurnalism. In Capitala.

Studiam stiinte exacte la specializarea matematica – fizica sub indrumarea parintilor. Si-mi placeau actoria, literatura, ciocolata si veselia. La scoala invatam sume, algoritmi, limite, teoreme, iar acasa scriam texte, citeam, interpretam diverse personaje, in speranta indeplinirii unui vis.

Asa am ales in clasa a XII a sa aprofundez domeniul jurnalistic, sa citesc mai mult, sa ma pregatesc cu ajutorul unui profesor, pentru acel drum frumos pe care deja mi-l alesesem.

Pasiunea mea pentru ciocolata imi dadea mereu o voiosie aparte (altfel nu-mi explic veselia constanta de pe chipu-mi). Aceeasi pasiune m-a apropiat de prima mea iubire. Se apropia cu pasi repezi examenul maturitatii, bacalaureat pentru care invatam noaptea si care ma speria ingrozitor, asa cum probabil li se intampla tuturor elevilor care se indreapta catre o facultate pe care si-o aleg din pasiune sau sub indrumarea parintilor/ profesorilor/ mentorilor. Se apropia odata cu BAC-ul si luarea unei decizii in ceea ce ne privea relatia, pe care n-o puteam incepe intr-un moment mai inadecvat.

Am ales, dupa un an de pregatire intensa pentru sustinerea examenului de la Facultatea de Jurnalism din Bucuresti, sa ma mut cu el. Nu in Bucuresti, nu urmandu-mi visul, renuntand la tot ce am visat, am studiat, am sperat.

A urmat un an in care am invatat, m-am plimbat, am iubit, am descoperit o viata noua, exact ca atunci cand stii ca vei infrunta orice provocare a vietii. Si a fost placut sa invat ca lucrurile simple imi umplu sufletul. Au fost zile pline de carti, altele pline de concerte, unele numai cu examene. Si noi credeam ca ne iubim in continuare si ca asta avea sa tina cel putin pentru totdeauna.

Am ajuns la sfarsitul primului an de facultate (am ales Comunicare Sociala si Relatii Publice – nu stiu de ce) sa realizez ca am renuntat la mine in favoarea unei iubiri adolescentine. Si a durut, am fost dezamagita de mine, dar nu am renuntat niciodata la ideea de a merge oricand mai departe.

In Ianuarie 2007 am ramas insarcinata. Am pierdut atunci, intr-o secunda, tot ce stiam despre mine, tot ce credeam ca pot realiza. La sfarsitul primului an de facultate, aveam sa aflu ca voi fi mamica. Nu stiam nici ce presupune, nici nu-mi inchipuiam ca voi si ajunge sa devin mama.

Vestea a fost devastatoare, atat pentru mine cat si pentru copilul alaturi de care am crezut ca voi trece prin viata ca fiindu-mi partener. Dar se intampla ca viata sa treaca prin noi, uneori, fara sa ne dam seama de momentele cu adevarat importante. Au urmat apoi discutii, ganduri, frustrari, mustrari de constiinta, regrete, minciuni, secrete, pe care ne-am decis sa le lasam in apartamentul in care ne-am petrecut un an impreuna.

Intre timp, in mine crestea un firicel de viata, o viata pe care nu mi-o inchipuiam nicicum. In iunie 2007 am aflat ca tot ce am crezut ca era iubire intre noi se va termina brusc. In orasul cu tei. Si-a fost sfasietor. A urmat o luna, dupa cele cinci deja trecute, in care am ramas singura cu un bob de viata in burtica, cu o imagine a primei ecografii facute la 5 luni. Si-atat. La 21 de ani nu prea stii nici ce inseamna iubirea, daramite rodul ei. Eu am aflat. Am aflat si ce inseamna rautatea, mandria, egoismul unei mame, nepasarea, imaturitatea, dezgustul, inconstienta.

Cand am fost indrumata sa “scap de sarcina” la sase luni, am stiut ca viata mea se va schimba radical. Copilul alaturi de care eu am crezut ca voi merge mai departe pe un drum necunoscut, s-a dovedit a-si alege mama sfatuitoare “de bine”, in schimb. Nu am inteles puterea unei mame de a-si sfatui copilul ca e mai bine sa scapi de o eventuala povara, de un copil care avea deja sase luni intr-o burtica. A mea.

Trei luni de cand am aflat ca el nu vrea sa mai stie de noi mine, am stat in casa bunicii lui, care locuia in afara Bucurestiului. O mamaie care pentru mine va insemna enorm de mult, toata viata. Cand am trecut pragul casei ei, mi-a spus: ” Nu conteaza ce-mi spune fata mea, ai intrat aici si vei pleca pe picioarele tale, cu un copil in brate”. In tot acest timp, in care eu stateam ba incuiata in casa (ca sa nu afle rudele lui), ba in spital, parintii si prietenii mei stiau ca sunt plecata cu o bursa de studii, afara. Asta pentru ca stiau ca aveam de gand, imi doream mult sa plec mai departe si imi cunosteau incapatanarea. A urmat o perioada in care il imploram pe cel al carui copil il aveam in pantece, sa ma asculte macar, sa-mi faca timpul sa treaca mai usor, macar la telefon (mama lui il luase deja din tara). Asa am ajuns sa-mi dau orice banut pe cartele reincarcabile, al caror cod  il trimiteam prin sms. Nu primeam decat un scurt raspuns: “Lasa-ma in pace, nu vreau sa mai aud de tine”.

La aproape 7 luni am mers la Maternitatea Polizu din Bucuresti. Atunci am auzit prima data de dl doctor Sorin Esanu. Si-atunci nu stiam ca el este omul caruia ii datorez nu doar viata fetitei mele, dar si convingerea ca un inger pazitor poate fi doctor.

Nu cunosteam Bucurestiul deloc, insa mereu treceam, in drumul catre maternitate, pe langa Piata Presei Libere, si-mi spuneam: “as fi putut sa lucrez aici”. Dar eu aveam o burtica, mica si plina de viata, o viata zvapaiata, un neastampar pe care-l simteam la fiecare douazeci de batai ale inimii. S-a intamplat ca la 7 luni de sarcina, mamei tatalui copilului meu, sa-i vina ideea unei cezariene (ca deh, se poate intampla orice, si cum sa nu te gandesti la diverse variante de a scapa de un copil?). Asa am mers intr-un cabinet (nu mai stiu unde) al unui doctor care m-a consultat, si cu o indiferenta, atat in ochi cat si in glas, m-a intrebat daca sunt sigura ca vreau sa fac asta. Nu stiu exact cum am iesit de-acolo, cum am realizat ca nu vreau, ca nu sunt in stare, ca nu-mi pierd sufletul prin mana unui macelar.

Am mers din nou la Polizu, si pentru ca aveam probleme cu placenta din cauza calcificarilor cauzate de contraceptive, am avut o discutie cu domnul doctor Esanu, care mi-a spus clar: “copilul tau vrea sa se nasca, nu mai incerca sa impiedici asta. Iti va fi intr-o zi cea mai mare bucurie.” De atunci mi-a aflat povestea, in urma careia ma striga domnisoara studenta, ma certa atunci cand vedea cate lacrimi irosesc, ma mangaia pe crestet dupa fiecare consultatie, atunci am aflat ca domnul doctor imi era si psiholog, si parinte, si ginecolog. Cred ca ultimele doua luni de sarcina le-am petrecut in maternitate. Acolo m-am certat cu Divinitatea, acolo am vazut suferinta, am auzit si vazut lucruri ingrozitoare pentru o mama, acolo m-am impacat cu Dumnezeu, am luptat cu moartea (pe un geam de la etajul patru), am inceput sa cred in oameni si in singuratate.

Cu multe glume si vorbe bune, am ajuns sa-l cunosc pe domnul cu ochelari (dl doctor), fara sa-mi dau seama ca atunci cand te pierzi, descoperi cat de puternic poti fi.

Am crezut intotdeauna ca atunci cand ascultam bataile inimii copilului din pantecele meu, eram doar o alta femeie ce urma sa aiba un copil. Nu, eram un copil care urma sa auda bataile inimii unui suflet dulce, firav, sensibil, cel putin pentru totdeauna. Atunci nu-mi doream decat sa se termine odata tot drumul. S-a terminat drumul copilariei mele, al fetitei zvapaiate, al adolescentei cu idealuri imense.

Dupa ce am nascut, in urma travaliului de 27 de ore, in urma taierii cordonului ombilical, infasurat de trei ori in jurul gatului unui pui de 2500 de grame, domnul doctor mi-a aratat placenta si mi-a spus: “ai un mare noroc, de care nici nu-ti dai seama acum, dar cauta-ma peste vreo doi ani si vei sti despre ce vorbesc”. N-am realizat atunci nimic, nu puteam decat sa simt bucurie ca s-a terminat tot, cand nici nu stiam ca TOT abia avea sa inceapa.

Mi-am luat pentru prima data fetita in brate la doua ore dupa ce am nascut-o. Era mica si firava, avea o piele de culoarea trandafirilor roz infloriti, avea cel mai bun miros pe care l-am simtit vreodata, si cel mai frumos chip pe care l-am vazut. Dupa ce am descoperit, in ultimele doua zile petrecute in maternitate, ca fetita mea tine cu manuta orice haina aveam pe mine, ca semn al faptului ca nu vrea sa fie lasata, mi-am dat seama ca a stiut intotdeauna, de cate ori s-a gandit cineva sa o inlature. La doua zile dupa nastere, mi-au spus ca putem pleca acasa. Nu aveam pentru ea decat o caciulita verde pe care i-o cumparasem de la un centru comercial de prin Herastrau (imi amintesc). Am rugat o asistenta sa-mi dea o camasuta de bumbac si mi-a adus un body, pentru care i-am multumit frumos. Atat puteam face.

Apoi mi-am infasurat puiul intr-un hanorac de-al meu portocaliu, mi-am luat ramas bun de la domnul doctor Esanu, nestiind cum sa-i mai multumesc, iar el mi-a spus plapand si cu vocea calda pe care n-o s-o uit niciodata: “daca vrei sa-mi multumesti cumva, candva, mergi sa-mi pui o lumanare la biserica, in cinstea copilasului care s-a nascut, dupa ce s-a chinuit mult”.

A urmat o calatorie cu trenul care ma ducea acasa, impreuna cu ea, de aceasta data. Aveam in brate sufletul meu tot. Si o viata care abia avea sa inceapa, cu si mai multe idealuri, vise, impliniri si experiente unice.

Astazi fetita mea e vesela, e cea mai frumoasa, imi intregeste sufletul cand imi spune mami. Am mereu in suflet amintirea unui om, cu infatisare de doctor, care pentru mine a fost ingerul pazitor, caruia ii voi multumi in fiecare zi, pentru viata data, atat a mea cat si a ei…cu toata stima!