Stiti senzatia aia de bine, de care de cele mai multe ori, ne este teama? Aia de te trezesti dimineata si ti-e sufletul plin si dulce si linistit si implinit…Nu e permanenta, dar o simt de vreun an, cam de cand nu am mai scris. Cred ca este cea mai frumoasa stare, care ni se citeste pe fata si ne vine din suflet.
Sunt doi ani de cand locuiesc cu Lidia zi de zi, de cand relatia ne este ca o dulceata amaruie, dar cu cele mai intense trairi, de cand prietenia ne e incercata (de adolescenta ei si de nestiinta mea) de cele mai multe ori atunci cand muncesc mult sau cand are cate-un test – online ca deh…online schooling.
Am dat, acu doi ani, viata imbelsugata si plina de parfum a Londrei pe mirosul simplu de bors din scara blocului din Falticeni, pe “mai putinul” de aici. Am venit de acolo cu trairile si obiceiurile imprumutate de la alta societate si de la fella fratii englezi, ca ce sa-i faci.. te adaptezi, sau cel putin asa ar trebui. N-as zice ca am facut rau, insa mi s-au adresat tot felul de critici in urma comportamentului meu poate mai liber ba la cate-o petrecere, ba pur si simplu la o plimbare, ba in cate-un anturaj in care m-am nimerit. Am suficienti ani acum incat sa filtrez foarte bine un mesaj si sa nu primesc “ce-ti mai place viata”, “ce misto arati pentru o mama”, “ce clasica esti”, “de ce porti bocanci de aia” ca atare. Astora de mi-au adresat intrebari sau s-au minunat,nu le-am prea raspuns pentru ca m-a educat mama sa nu raspund intotdeauna celor care te instiga – altii i-ar numi bully, dar le spun ca daaaa, imi place viata mea de numa’, imi place sa ma bucur de o muzica buna, de-un pahar de vin, de copila mea, de-a companie placuta, de-o cafea si-o carte, de-o tigara cand e cazul. Ah da, si de corpul meu, de o tinuta noua si de-o rochie colorata , aaaah da.. si de drumurile lungi cu masina cu muzica la maxim.
Am incheiat un 2019 bucuroasa, am inceput un 2020 pandemic, am calatorit, am vizitat, m-am iubit pe mine mai mult, pe Lidia si mai mult (daca inca mai incape discutie sa-ti iubesti copilul si mai mult ever). Anul trecut m-a provocat atat de tare, incat am descoperit ca eu chiar am ajuns unde mi-am dorit. Mi-am dorit mereu sa ajung sa locuiesc cu ea, sa o sustin, sa o tin in brate seara la culcare, sa calatorim si sa radem impreuna, sa gatim si sa-i gatesc, sa-mi gateasca si sa-mi provoace si ultimul nerv, sa ne cunoastem cu muzica, gusturile, toanele si calitatile noastre. Oh, si ce fain se simte! Am o Lidie de 13, si eu am cam tot pe-acolo cand sunt cu ea (ma mai si cearta cateodata cand ma apuca excesul de zel).
Ma intreaba mereu cei din jur cum si de ce am dat viata de acolo pe cea de aici. Daca numai s-ar masura viata in bani, masini, job, camasi scumpe, parfum si excursii, as fi ramas fara sa clipesc in viata de acolo – ba chiar o luam si pe ea. Insa viata mea s-a masurat mereu in suflet, in trairi intense, cunoastere, cuvinte, natura, oameni si un pic mai mult timp. Aici am castigat un pic de timp petrecut frumos, intens, bland, cateodata tumultos, dar n-am regretat o secunda.
Eu zic asa: e cel mai fain sa fii parinte, e olecuta greu sa fii parinte singur (dar hei, suntem multi si stim ca suntem si puternici), e minunat ca dimineata (a se citi mai mereu) sa auzi ca cineva iti cere cate ceva. Constientizez cu greu ca o sa vina si momentul ala de care mi-e teama, in care se desprinde si vrea sa suni mai putin, sa intervii mai putin, sa vizitezi mai putin, dar vreau sa ma bucur acum de alegerile mele si de tot ce imi este cu totul. Vreau sa ma cunoasca si sa o cunoscu asa cum ne suntem, cu bune si mai putin bune, cu ifose si gusturi diferite, cu oamenii din jur asa cum ni-i alegem.
Ne e viata asta atat de scurta, si ori m-a apucat pe mine criza varstei mijlocii (nuj la cat incepe, help!), ori imi dau seama ca atat de putin merita sa ne pierdem timpul cu lucruri si oameni care nu ne sunt pe suflet. E asa de important sa ne bucuram de lucrurile cu adevarat importante in viata, de noi insine si de ceea ce ne dorim cu adevarat, incat merita sa facem orice pas catre ceva ce ne fericeste. Fericirea sta uneori chiar in ochii nostri, trebuie doar sa o lasam sa mearga mai departe ca ceilalti sa simta asta. Am experimentat atata rautate in ultimul an, atata nedumerire din partea celorlalti, atatea neajunsuri nu neaparat fondate. Nu e pacat de frumusetea pe care o avem la dispozitie? Nu e pacat de atatea vorbe bune care pot fi spuse si de-atata bine care poate fi oferit? Este.
Mamici, tatici, copii, parinti deopotriva, frati, iubiti, prieteni – luati-va in brate unii pe altii si bucurati-va aici si acum, atat cat puteti, pentru ca anul care a trecut ne-a invatat pe majoritatea ca timpul nu se cumpara si nici nu ne este oferit nelimitat.
whenmum 